Ceața

 

Lumea m-ar vedea prin ceaţă.

Mi s-ar deforma conturul şi mişcările,

mi s-ar desprinde sinele de el însuşi,

mi s-ar ciocni stelele unele de altele

şi ceilalţi ar numi asta 

explozie, nu început

dacă şi-a ridica ochii către mine

din unghiul ascuţit 

care nu le dă lor dureri de cap.

Mi-ar zări lumina

şi ar numi-o moft.

Ar prinde o imagine fulgerătoare

a erupţiilor vulcanice din genunchii mei

sau a gheţarilor care mi se topesc în inimă

într-un ritm alarmant, şi m-ar asigura

că nu se întâmplă nimic.

Că halucinez când zbier de durerea

tuturor molimelor care au existat vreodată 

în fiinţa mea şi în jurul ei, întorcându-se.

Când mă simt asfinţit, mi-ar spune

că licăriri ca a mea se găsesc la tot pasul

şi nu se pot numi lumină

în adevăratul sens al cuvântului,

iar agonia alunecării e doar natura umană.

Când mă simt om, 

mi-ar spune că nu aşa se face,

că am greşit povestea, 

că sunt prea ţipătoare culoare în contratimp -

dacă m-ar - când mă vor

privi

dintr-un colţ de ochi 

blazat.

Să rămân singura 

care crede într-o poezie

pe care n-are nimeni chef să o

guste?

Ca să nu mă ia prin surprindere

acordurile false când îmi vor strivi carnea,

mă privesc acum prin ambele oglinzi.

Astăzi eu sunt cea care mă văd prin ceaţă.