ritual

noaptea din ceaşcă

e albă. am făcut spumă

laptele care a curs

din ochii tăi în muşchii mei.

i-am rupt cuvintele de calciu

până am gustat acidul din ele.

zeama de boabe râşnite din ceaşcă

e uleioasă ca somnul meu,

nu mi se lipesc visele de pereţii

din porţelan

şi uite-aşa mă trezesc la prânz

că încă nu am făcut nimic

decât să simt.

zahărul din ceaşcă

e trădător. mă provoacă

să regurgitez amintiri

cuneiforme -

le compar cu gânguritul

de când nu puteam mai mult

şi nu mi s-au sincronizat emisferele

cerebrale în dansul dimineţii de cupru

să înţeleg de ce comparaţia asta

este o poveste fără final,

nu sensul de la finalul poveştii

noastre - nu am cum să găsesc

zaţ de iertare la fundul ceştii.

a putea iubi în relații cu r mic

aprind lumini pe strada mea.
lumini de hotar. construiesc din ele,
ca din lego, lumea. ca și cum n-ar exista miză.
îmi privesc lacrimile și pentru prima dată văd în ele
roua din care se țes dimineți.
iubirea din sare. dorul de adevăr
din pânzele în care mi-am ascuns roșul nasului
de ochii altora.

aprind lumini pentru ochii mei
și, după ce am muncit ca nebuna pământul din care sunt plămădită,
te pot privi în ochi.
în lumina pe care o aprind, iar și iar,
în mine, pot cunoaște țara și granițele ei.

mizerie

electricitatea se adăposteşte în degetele mele.

degetele mele se lipesc de ţipătul tău

ca omul care moare electrocutat, de inima prizei.

ţipătul tău se adapă din carnea mea

lac de sudoare. cerneală invizibilă

fără un stilou care să îi conţină versurile

de vitriol. muşchii mei sunt o vază

în care se deschid lalelele negre ca la ele

în grădină. pe tulpinile de încordare, apare

câte o gâză de întrebare

care roade, roade, roade

soarele rămas în verdele meu murdar.

o întrebare fără cuvinte

la care nu pot da decât un răspuns

neclintit. învechit. de necrezut.

pasul

zăcând în urma pumnului de foc al patului

şi fiind iubită în pântecul de turcoaz al mării,

oh, doar să plutesc

între două respiraţii ale durerii

ca o urticarie pe faţă, în gât

şi mai adânc, unde nu vede nimeni!

să îmi amintească o firimitură de cuvânt

ceea ce ar fi fost de necrezut, dar a fost spus

când eram un stol de păsări rupte, migrând toamna spre ţările reci.

statui cu ochi de poet sau oameni cu picioare rădăcini.

dacă aş putea păstra

un singur lucru

între buze, ca o rugăciune,

ar fi acest pas.

toate limbile în care mi-am zis să mă întorc din drum

şi inspiraţia primită direct în miez,

cheia sol întoarsă în uşa sufletului meu,

decizia să merg înainte

chiar dacă nu ştiam la cine ajung. şi cine voi fi când ajung.

felul cum îmi tremurau ochii şi îmi plângeau mâinile

când m-a întrebat ce s-a întâmplat

şi vocea rezistentă ca pânza de păianjen

când am insistat să răspund.

distress

mă încordez ca un arc.

anii săgeţi trec prin 

mine, mărul necopt. 

mă lasă cu muguri de otravă

în măruntaie, unde tu

o singură dată în viaţă

mi-ai înflorit

şi cu nimic mai ferm

decât petalele tale

de fier vopsit

mi-ai străpuns carnea

dinăuntru,

să îţi faci loc.

pe limba ta vei muri.

oricine înveţi să fii

din buze, din piele de împrumut,

din copaci tatuaţi cu un gând

rănit, care n-a putut altfel

să zboare din cuib,

din guri de străini

sau săruturi de ocean -

tot în dialectul ponosit

al femeilor dinaintea ta

se povestesc serile

când era prea greu să îţi treci

braţele prin mâneca de lână

a pijamalei, capul prin bluză

şi, la graniţa dintre tine şi lume,

apa care niciodată nu te spală

de cine eşti tu în oase.

tot pe limba ta, muşchi puternic,

nefolosit, cu vocea atrofiată
pentru că n-ai ştiut ce să faci cu ea

în afară de a zgâria tocul uşii

spre inimile în care nu ai încăput,

numai în cuvintele ca un duş scoţian

pe care le-ai simţit în sânge

înainte de a le articula

îşi găsesc grai durerile care te lasă descreierat,

desacrat, despuiat.

cât trăieşti, te mai poţi naşte într-o mie de lumi

dar numai pe limba în care ai mers

de-a buşilea, nearticulat,

demascat

se moare.

descrescendo

crăciunul fără tine

e ca pământul fără ploaie:

senin la nivelul pielii

şi uscat

în miez, cu rădăcini ce renunţă

înainte să crească din sămânţă.

străluceşte soarele

şi de strălucirea lui

mă dor ochii şi braţele şi inima

din care te-ai şters

ca mâzgăleala în creion a unei fetiţe

care a încetat să creadă în zâne

chiar în timp ce îţi desena

portretul.