şapte

şapte pitici

zboară bezmetici

în stomacul meu,

căci s-au definit printr-un basm

şi când s-a închis cartea. nu au mai ştiut

cine sunt.

*

şase cruci

îmi arcuiesc spatele

şi se teme o lume întreagă,

căci nimeni nu poate şti

în această viaţă

pe cine va nimeri

săgeata.

*

cinci simţuri

şi încă ceva ce nu rimează

ridică umbrele la rang de nori,

norii la rang de prieteni

şi, orbite de ceva ce nu poate fi numit

atât de brusc şi de brut,

nu mai văd, din tot întunericul,

decât lumina.

*

patru parfumuri

m-au tras spre tine

ca pe fulger spre fruntea mamei pâmânt,

să-mi scufund furtuna

în vocea ta de cristal cald

în care mă topesc cu lava

şi devin una cu apa -

curgătoare şi hrănitoare.

trei iubiri

mi-au înşelat paşii

să parcurgă drumul spre tine

până am venit mai aproape decât mi-am propus

şi iubirile au explodat într-un univers de călduri

şi atunci am văzut că nu eram doar

efervescentă. îmi crescusem rădăcini şi aripi

şi eram chiar

destul.

două zâmbete.

atât a contat.

îşi trăgeau sărurile minerale

din două piepturi

şi nu mai conta care era al cui.

un zâmbet  cu ochii-stea, pierdut şi regăsit

şi un zâmbet din catifea, ca să-l adăpostească pe primul

de propria iarnă, până învaţă să zboare.

iată pulsul unui univers

ce n-ar fi existat

dacă nu ne-am fi întâlnit

într-o zi, amândoi pregătiţi să fim

foaie albă de cer

pe care să-i permitem celuilalt să schiţeze

orice culoare.

oricât de nouă.

oricât de zgomotoasă.

Zâmbetul

(lung, cât o clipă

în care chiar

suntem)

am cules - fără să ştiu! -

steaua căzătoare

care credea doar în lumină.

ea mi-a amintit

cum se răsare.

mi-a ghidat razele

şi mi-a dat re-naştere

din privirea-i blândă

reflectând doar strălucire.

când în atmosfera ei fulgera

şi eu tunam, ca un ecou,

ne-am îmbrăţişat -

viitorul meu şi trecutul său

s-au împletit, vindecând

chiar şi ce nu trebuia vindecat.

ne-am izbit istoriile şi umbrele

una de alta

şi ne-am trezit cântând

imnul morţii

în armonie, cu pathos,

aşa cum numai doi muguri de iubire

pot cânta împreună -

indiferent ce nume le dau

dicţionarele monolingve,

limitate la sunetele pe care

o mână de oameni

le-au ştiut scrie.

m-a înmugurit - fără să ştie! -

soarele care nu mi-a înţeles verdele, dar

aşa suntem noi:

el, plin de strălucire.

eu, pictoriţă de viaţă şi freamăt .

quid pro nil

să aduni furtuna în ochi,

să o închizi etanş sub pleoape

cu cheie de noapte şi vis.

să faci ceea ce este corect.

să îţi umezeşti buzele

cu scuipatul cerului

şi să verşi cuvinte cuminţi.

cuvinte care nu ţopăie

pe pagina vocii tale:

da, da, da.

"nu" este o mitologie a desfrâului.

*

să îţi avortezi propriile mâini.

ţipătul nu locuieşte în gâtlejul tău.

nici căldura de roşu

nu îţi transpiră în obraji.

goală într-un câmp de nu-mă-uita

ofilite de atâta uitare,

confundate mereu cu o mare,

să nu vrei să smulgi nici un fir de păr

din capul zilei de toamnă

care ţi-a cerut să-i plăteşti cu sufletul

două monede aurii de moarte

ce oricum i-ar fi căzut din degetele-copaci,

coapte, cucerite în sfârşit de gravitaţie.

planeta nealbastră

tigrii
rânjesc din sânul pământului.

pământul s-a născut
dintr-o lacrimă

muribundă
pe muchia de cuțit a bărbiei
unui țipăt avortat.

(tigrii țipă
tocmai când e tabu.)

liniștea mea
face mai multe valuri
decât oceanul.

oceanul s-a născut
din vocea ta
când nu mi-ai mai încăput
în gâtlej, de durere.

atunci am inventat eu
avalanșele
și cuvintele
și zăpada din hârtie creponată
și renunțarea

- tu ți-ai dat ochii peste cap
cu atâta drag
și, în loc să spui că mă iubești,
m-ai exorcizat:
pentru mine, tu atunci ai inventat
poezia.

tigrii care rânjesc
în sânul pământului
sunt însăși viața -
spațiile de lumină
pe care noi le-am creat
când ne potriveam imperfect.

... şi aşa, am prins rădăcini.

privită de soare

pe după umeri.

o rază a lui,

o şuviţă din părul meu.

ne întindem peste timp

ca elasticul şi, deşi

nu ne vom atinge

decât cu o amprentă

a unui vârf de vis adolescentin

- nimic mai mult -

eu am transformat

un fascicul din strălucirea lui

- cât un ou, doar atât -

într-o curgere de verde

prin venele mele ...

a fi spațiu

a conține un univers
când ții în minte că nu ești
nici măcar un punct -

asta este călătoria mea
pe marginea unui mugure
aproape gata să înflorească.

să taci

un țipăt

și să simți cum îți umblă
după perdelele trase ale ochilor,
în gâtlej, ca un ruj emoțional expirat
de care ți-e rușine dar nu vrei să pierzi tot
ce ai sacrificat pentru el.

să te plimbi în pantofi de hârtie
cu toc,
scriindu-ți cu propriul sânge
o amprentă. o voce. o moarte

ca să trăiești, în sfârșit,

să locuiască în tine
și țipătul, și sacrificiul,
și ne-punctul, și universul întreg -
fără ca vreodată să te mai
dețină.

zâmbet ştirb

în cutia mea toracică, soarele

a îmbătrânit şi au început să-i cadă dinţii

de lumină:

o rază scăpată peste frunze arămii, din neglijenţă,

pentru că luna i-a tras o palmă de întuneric peste faţă,

în ciuda vârstei onorabile a domnului, ea simţindu-se

regină a eleganţei între umbrele nedesluşite ale oamenilor.

o scrisoare de dragoste verde, mototolită de vânt şi grindină,

căci nu e demn ca el să se coboare la nivelul oricărei păpădii

şi să i se ofere cadou, senin, hrănitor; se dovedeşte mai modest aşa, pe cer.

fierbinte şi de neatins.

o dungă de argint, ca un gest de mână pentru a spune la revedere, a lehamite,

pentru că piticaniile de nori obtuzi între care s-a născut luminăţia sa

îi amintesc în fiecare zi de miliardele de sori mai mari şi mai înflăcăraţi;

prin comparaţie, ce mai contează că suflarea lui blândă, în miniatură,

a sădit seminţe de viaţă din care au înmugurit minuni

undeva, pe un punct albastru de care nu-i pasă nimănui?

uite de-asta, cele patru camere primitoare

din steaua care se adăposteşte la mine în piept,

sunt de obicei închise, etanşe, izolate fonic.

cu artere orfane de vene, tot ce pot

este un zâmbet ştirb de lumină.

eden construit în miezul unei găuri negre

în care cine ştie ce s-ar putea prinde ca-ntr-o capcană,

ce ar putea muri aici

şi ce ar putea înflori?