mărturisire

să ştii că mi-am pictat faţa în invizibil

şi te-am împins de pe acoperişul relaţiei noastre,

ca să nu apuc ziua

când fătul de curiozitate lipicioasă creşte şi deschide ochii.

am fugit din drumul încrengătură a urmelor noastre

înainte să naşti pui vii de întrebare.

înainte să îmi zăreşti gaura din inimă.

înainte să înţelegi că am fost folosită greşit de experţii în suflete,

uzată

de iarna trecuturilor dumnealor

şi de avalanşa pe care chiar eu încercam să mi-o presez, pudică, sub piele.

să nu ştii că m-au aruncat toţi,

căci arătam ca o bilă din cauciuc îmbătrânit, 50 de bani bucata.

să nu se zvonească şi prin ochii tăi însetaţi de competiţie că eu

nu sar

nici când zvâcnirea de viaţă pe care o numim ştiinţific univers

depinde de asta.

concert în sol minor de doliu, fără auditoriu

ninge cu idei de floare
din inima ta peste umerii mei.
ninge răscolitor.
ninge de nu-ți dai seama
că firimiturile de alb sunt rupturile
unui strigăt de ajutor încredințat
mamei sticlă, tatălui dop de plută
și mofturosului ocean.

mă împresoară mantia de întuneric
a paginilor după ce închizi nervos cartea vieții.
mantia de întuneric a metropolei din corpul meu
strălucește
când curg fulgii din gura ta peste subrațele mele
ca niște gâdilături neînrădăcinate în solul atingerii.
noaptea strălucește solar - involuntar, ca un strănut - rușinată
de impulsul spre lumină. astfel
iarna devine elastică, aburindă
până se transformă în carne descompusă de vară

și ceea ce pare a fi fost singurul colț viu
din inima mea, se îndepărtează plutind pe iazul pierderii
în forma rațelor care, din ninsoare, au crescut
sceptice și imune la starea de lebădă.

ninge din părul meu
trecut mai lung decât viitorul,
ninge bucăți tranșate de cântec de lebădă.

mediocrităţii

... şi într-o zi, nici nu te-a mirat

că am ajuns să măsurăm totul

în foi subţiri de ficţiune,

pe care feliem capete visătoare

de oameni care n-au închis ochii decât

după ce au tânjit şi creat mai mult

de atât.

se confecţionează câte un dumnezeu

după chipul şi asemănarea oricărui

voitor negânditor muritor

care îşi permite minutele elastice

de minciună şi pudră de dat

pe buzele înşelate de cuvintele ce ies prin ele.

pe podeaua tăcerii, stau cocoşată

sub greutatea sensului pierdut.

aici construiesc, respiraţie cu respiraţie,

un templu pentru seninătăţi şi furtuni

reale, deşi nu întotdeauna ale mele.

uneori, pun mai multe picături de sudoare

decât versuri măsurate în metafore şi bătăi de inimă -

atunci se găseşte câte un posesor de zeu-imitaţie

să mă acopere cu etichete vechi

de pe euri demult expirate şi năpârlite.

mă scufundă în arhaisme. mă botează

un nume pe care îl poate pronunţa el.

şi eu ... mă întind ca untul în dicţionar,

leneşă, autentică şi loială

tăcerii mele care permite undelor

să se formeze şi, din fluiditatea lor,

să nască alte unde.

un gând izgonit.

respiraţia ta mă sufocă

precum un miracol fundamental

ce nu mai lasă loc

omului fragil

cu crăpături prin care intră

întuneric nediluat.

fugă sau îngheţ

(suspinul gladiatoarei în grădina cu trandafir)

eşti ca o ficţiune care îmi creşte canceroasă

în măduva oaselor, sub formă de frig.

o celulă de iubire care mi s-a împrăştiat

din miezul fiinţei, dându-se maliţioasă în leagănul sângelui,

peste gardul catifelat al pielii,până când şi după ce

a devenit un basm cu monştri.

înconjurată de privirea ta de foc

cu parfum de trandafiri şi superstiţii despre nenoroc,

îngheţ.

nu-i loc să lupt cu spinii înfloritului trecut

decât ofilindu-mi ochii. asprindu-mi tălpile

cu fuga de tine, şlefuindu-mi muşchii

cu veninul amorţelii precum cel mai fin lux

pe patul de moarte al unei idei fixe

care se ţine de viaţă ca de o pânză de păianjen.

cum să ucid verdele

când, fără el, strălucirea care îmi suflă din piept

devine ieftină şi opacă?

există legende mai importante decât sănătatea.

eroi ce respiră mai adânc

decât marea ca o mamă primitoare.

identitate care înghite prin sânul său ud de lapte

orice urmă de dorinţă.

aşa îmi eşti. un vis de neatins cu pana fericirii.

doar pe întunericul unei inimi intenţionat amnezice

te pot avea.

 - nicidecum învinge. -

se făcea că tu erai soarele

şi eu eram luna. o piatră rătăcită în recele ei banal.

se făcea că toată lumina mea venea de la tine.

şi se făcea că, dacă ne-am reîntâlni, m-ai arde

cu o mână de cuvinte ...

promisiuni

le-am cules ca pe nişlte flori ofilite

- din milă - deşi ştiam

că li se şterseseră culorile  în ceaţa câmpului

şi renunţaseră la cuvânt

dinainte de a împunge rădăcina solul;

dar tot îmi cade zborul din pene

când văd că nici astăzi

flacăra ce flirta cu ochii mei

nu se aprinde.

că mă arde, da, doar că

numai fitilul mărunt al luminii proprii

şi nu în miezul fiinţei.

magie neagră fără ieșire

îmi citesc trecutul în bălți.

se scurg în bălțile în care îmi citesc trecutul

picături din mine. vocea îmi devine undă

ca o undiță ce se întinde spre viitor

fără să înțeleagă că s-a transformat în cerc

și nu îi mai ajunge ecoul

să prindă alteregoul pe care îl căuta.

vocea care mi-a devenit undiță fără momeală,

ghemuită în durerea ei ca într-un uter

de tăcere incurabilă,

încearcă încăpățânată să se înghesuie

în corpul unui mormoloc.

să îi atingă pofta de viață. să fure din inima lui măruntă

pulsul care nu a avut timp

să se lase domesticit.

îmi citesc trecutul în bălți ca o vrăjitoare analfabetă.

nu mai cred în povestea pulsului cu timpul strâns ca un cocon

unde nu are destul spațiu, destul întuneric

să poată fi domesticit;

nu, eu i-am simțit crivățul cum îi cădea

nonșalant pe umărul drept când mă îmbrățișa

și acum știu

-  simt ca o certitudine sub pleoape -

că din balta asta compusă din gol și apă de ploaie

nu se poate curge în ocean.