să cumpăr timp

plec la piaţa sufletelor pierdute

să cumpăr timp limpede

ca faţa lipsită de riduri a încercărilor

a căror invitaţie la dans a fost acceptată cu graţie.

ofer bani mari şi strălucitori

de speranţă, deşi sunt ultimii.

îi arunc în fântâna pe fundul căreia am renăscut

ca un foc pe jumătate îmblânzit şi pe jumătate curajos

dar nu îmi mai pun vechea dorinţă

să se lipească miile de euri ciobite înapoi.

doar privesc mozaicul. accept omul cu ochi în căîlcâiul lui ahile

care am devenit. ştiu

că dacă aş fi fost încă întreagă, aş fi rămas copac

trădat de rădăcini şi cu aripi necrozate

datorită iubirii ...

decizie cu nostalgii de toamnă târzie

iubirea în colțuri

de catifea

acum mă ocolește

precum apa, corpul bătrân al gâștei:

știu deja unde duce

cărarea asta din voci împletite

ca un cocon de mătase -

ne întoarcem precum phoenixul superficial

în aceeași stare din care ne-am înflăcărat prima dată.

mă mângâie catifeaua iubirii tale zig-zag. mi-aduce aminte

de toate iubirile mele zig-zag și, de pe piscul muntelui acum,

văd cum am alunecat de fiecare dată.

îmi aud propriul glas ca pe o chemare înapoi în mine.

știu că aici, la mine în gât, sub omușor, unde mi-e focul mai crud,

nu este loc și pentru tine.

bebelușul alcoolic

e lipicios ca un biscuit înmuiat în miere

dar nimeni nu s-a lipit de el. doar cearșaful murdar de muște

- așezat pe pat ca un sicriu încă deschis, în mormânt,

cu omul încă viu înăuntru, rupându-și carnea de pe el de disperare -

l-a cuprins în brațele sale de praf și i-a dat să sugă

la țâța lui saturn, ceva destul de tare 

încât să spele gustul 

de lipsa laptelui matern de pe buzele umflate de săruturi păstrate 

în spatele limbii, în saramura neîncrederii,

și de teroarea că ar distruge și acest ultim sâmbure de lumină

nemairecunoscându-l, așa 

că bebelușul alcoolic își folosește doar pielea arsă de nemișcare

pentru a lipi urletul de oglindă, să nu uite niciodată:

iubirea doare

iar el se poate hrăni și din durere.

ochii din lacrimă spun:

suspin

în gând

crescând

ba descrescând

focul flămând

plăpând

veșnic neîmblânzit

cărând sunt

rotund

lătrând

suspin

neîntrerupt

dar doar în gând

gânduri de răzbunare

numai când ți-e iarnă

îți amintești de mine:

un corp fără emoție

să-ți țină de cald.

parfum de floare

a cărei sămânță

nu te-ai aplecat

să o plantezi.

*

dar de primăvară, îți amintești?

când ai fost botezată în râul Bucurie

și ai împărțit marea 

în câte ziduri miraculoase a fost nevoie, minus mine.

când tot ce exista în mine, din punctul tău de vedere,

era nimicul - și pe atunci nu știai

că din nimic se face big bang

și că poate, cândva, flacăra efemeră de care vei avea nevoie

va fi născută din emoția mea.

*

eu, astăzi, sunt

doar un incendiu nimicitor pentru tine.

ţie, ca să ai ce nu citi

tremur

când îţi aud paşii cum se furişează pe lângă mine

şi nu se opresc. tremur

zărindu-ţi faţa pe care de atâtea ori, egoistă,

am folosit-o ca pe o icoană de carne, reprezentare delicios şi revoltător

de fragilă a siguranţei. tremur de fiecare dată când

tandreţea din vocea ta ameninţă să îmi picure ca ceara

pe corp, pe cord deschis, pentru că n-am avut timp să aranjăm

vazele de emoţie în care o păstrez, aşa că acum tot alunecă de pe rafturile prost construite

ale trecutului, iar eu, o neîndemânatică într-ale iubirii devenite cataclism,

nu le pot aranja de una singură, cu două braţe moi şi doi ochi încrucişaţi

şi o singură inimă şi doar

tremur.

vindecătorului otrăvitor:

tu eşti muzica

pe ritmul căreia

se moare

pentru că din inimă

ţi-a crescut o vioară

în loc de sânge

şi tu ai fost prima voce

a copilului din mine

care s-a născut fără a şti

plânge.