căpșuni și vanilie

noapte tulburător de senină.
pe fereastra pielii
se zăresc toate constelaţiile de vânătăi
şi o lacrimă în formă de semilună
care demult a abdicat de la tronul propriei poveşti.

gerul îi asediază întreaga piele
intrând prin crăpături. un râu de ţipete
unde pietrele din suflet se topesc şi tac.
tata stinge întregul ocean cu o singură flacără.
oricum, mama a astupat demult toate izvoarele.

se trezeşte străină la poalele unui munte
care a secat înainte de a fi curs din el viaţă.
la sânul pământului ăstuia, nu se rostesc rugăciuni.

*

soarele rânjeşte pe cer.
străzile de duminică sunt copleşite de verde.
furtuna care face totul să pară viu acum -
ştearsă cu buretele de pe tabla murdară a sufletului.
ochii se închid. miroase a curcubeu iertarea negrăită.

tăticul îi întinde fetiţei un cornet.
îngheţată de căpşuni şi vanilie.
ca pe un inel din argint cu rubin,
copila şi-l potriveşte pe buze,
inelarul iubirii ei strâmte.
împăcarea are gust de ziuă
şi de nori şi de joacă şi de
cântec de ciocârlie.

căpşuni şi vanilie,
refrenul de un vers, care îţi rămâne în minte.
căpşuni şi vanilie,
există un dumnezeu din zahăr pentru fiecare om rătăcit.
căpşuni şi vanilie
umede, căci zburdă voioase în ele ca-n iarbă
razele soarelui.

îşi lasă papilele gustative să danseze
căci la noapte iarăşi va domni semiluna,
dar acum a primit în dar
spuma unei prietenii care, poate, totuşi există.

tot ce contează este
speranţa care se iscăleşte întotdeauna
cu îngheţată de căpşuni şi vanilie.

exercitii de echilibru

în picioare pe sârma vieţii -
mă clatin
când visez cu ochii deschişi
să merg în mâini.

*

ghemuit în pântecul iubirii -
făt în vârstă de zece luni
- mi se albeşte părul
pentru a compensa lipsa
de sclipire în ochi

şi ninge
cu flori de cireş,
ninge peste primăvară
cu speranţe avortate
şi mame vinovate.

*

inspir.
expir.

învăţ
punct cu punct
să fiu egală
cu mine.

expir.
inspir.

un cântec pe care
nu l-am auzit niciodată

doar noaptea
mi se strecoară în ureche

şi cred că mi-a înebunit
buricul.

mă gâdilă orizontul

şi sârma de sub tălpi
îmi intră în piele
ca o cremă împotriva ridurilor -

radieră cu care se şterge istoria.

inspir.
expir.

prin centrul de greutate

înot
spre început

şi ţip.

îmi iese inima pe gură
ca o eczemă.

da, a venit
Timpul

să aştept.

să pictez
în culori care încă nu se văd

şi să nu îmi cert bătăturile
mâinilor care m-au adus până aici
pentru albul paginilor
care nu au fost scrise.

*

când visez cu ochii deschişi
să mă arunc în coşul de gunoi al vidului,
mă clatin şi

rămân dreaptă, sfert de pas cu sfert de pas
în mâini pe sârma vieţii

şi asta este mai important decât orice
nuanţă de alb
şi mai grăitor decât orice
poveste schiţată-n negru.

 
 

 

 

15 octombrie 2015

reflecţii în tren lângă o umbră

în trenul ăsta aproape gol,
fiecare om condamnat la Călătorie
are loc lângă durerea lui.


la câteva scaune distanţă,
o femeie rupe un suspin
direct dintre coastele cerului
pentru cineva care n-a avut
nici măcar o umbră.


eu,
lângă o umbră ce seamănă
cu lumina pe care n-am îndrăznit
s-o murdăresc cu amprenta privirilor mele,
mă înec în tăcere.


dar
cel puţin seamănă.
cel puţin altcineva şi-a găsit vocea
şi cel puţin eu am o umbră.

cel puţin ...

un alt fel de şah mat

piese rupte
şi suflete de copaci bătrâni
ce suspină din adâncul lemnului.

nebunul a rămas fără cap
şi a luat-o pe verticală
să ucidă Regele pe care ieri
abia îndrăznea, cu vârful moale
al unei idei vagi,.
să îl peţească.

calul a rămas fără ochi.
văzul lui strâmt, care mereu
l-a ghidat către eul său
cel mai adevărat,
astăzi l-a convertit la crezul Întunericului
şi poate mâine îmi va lua picioarele la spinare
şi vom păşi în noapte, îndrăgostiţi de fapte
imaginate, care n-au avut destul sânge
să se întâmple în realitate.

tura a luat foc
de la scânteia din ochii tăi
din cărbune încins.
i s-au topit pereţii
cum e mai grav - dinăuntru

ca ochii Reginei, mină de creion şters
care n-a crescut niciodată mare
diamant.
majestatea sa, luna
se strecoară, palidă şi nefertilă,
pe lângă câte un val care îi dă cu tifla.

eu, eu am fost Regina
şi-am ajuns o zdreanţă de suflet
ţesută din scamele unui pion.
mă mişc numai din inerţie,
câte un pas mic o dată,
mereu în aceeaşi direcţie

şi sunt prima piesă pe care o sacrific
când viaţa devine numai un joc fără miză
(căci am pierdut înainte de a începe partida).
eu sunt baza. atomul răzvrătit al credinţei.
iubirea-n diagonală, întoarsă pe dos
ca o haină

din care s-a rupt de prea multe ori
pentru că oraşul ăsta al inimii
e deja suprapopulat
de răni
şi pulsul ei slab
acum este mai mult cusătură cu aţă albă
decât iubire.

Regele? regele
a abdicat.
s-a aruncat în flăcări
după un pion
care se deghizase în domniţă la ananghie.
tigrii i-au devorat coroana până la negrul sufletului său
de vlăstar care nu şi-a atins niciodată idealul în viaţă
şi, dacă n-a fost să fie copac,
a îmbrăcat
straie regale
şi mie mi-a dat
şah mat
după ce mi-a câştigat
Încrederea
prin strategia pacifistă a unei

îmbrăţişări, cu î atât de mic
încât nu mi-am dat seama.

călătoria unui suflet blestemat

te extirp ca pe o tumoare canceroasă din sânul pământului.

o arătare cu miros de moarte, eşti la o stea distanţă de rai

şi te plângi de strălucire, dârdâi pentru că ai strălucit

până ai stors şi ultima picătură de frig din corpul tău putrezind.

acum eşti o căldură soră cu soarele, dar soarele din ochii tăi

s-a transformat în simplu foc. oamenii de rând ţi-au aflat secretul

şi, de ruşine, te-ai făcut pitică albă

acolo, în exil, în raiul unde picior de călător n-a călcat

şi glas de prieten nu şi-a petrecut vremea de tăcere

să te asculte.









6 aprilie 2014

oglindă, oglinjoară

oglindă, oglinjoară,
cine-i cea mai transparentă din ţară?

urechile ei vitrege
şi buzele lui grăbite
au dansat salsa
şi le-a luat foc iubirea.

gropi peste tot.
suflete avortate,
nerostite
sau pronunţate
moarte
înainte de bună ziua.

ea suferă de
guturai furie
şi întruna tuşeşte
cuvinte ascuţite

pentru că el nu
se mai vindecă de
pojar respingere
şi o umple de bube
pe trecutul ei delicat
când nu s-a cunoscut
pe sine cu adevărat.

se îmbolnăvesc amândoi
de lanţuri nevăzute.
ea crede că i-ar sta
mai bine îmbrăcată
în cer, cu o bretea asortată
de nori
decât cu domnul soare
indiferent
în aproape fiecare
29 februarie din viaţa ei.

pare un labirint fără sfârşit,
când deodată, rebelă,
de-a v-aţi ascunselea ...

oglindă, oglinjoară,
cine-i cea mai transparentă din ţară?

şi oglinda-i şopteşte
ca un ecou, cuvinte
ieşite din ou
dulci-amare:

transparenţi sunteţi acum.
un buchet de voci împreunate.
o strângere de lumini în loc de mâini.
patru coate alăturate
tocite de atâta scris şi rescris
cele trei poveşti: a ta, a sa
şi a amândurora.

oglinda ştie
că el i-a scris în ochi soarele
chiar dacă, de trei ori în patru ani,
sub pleoape încărcate de cearcăne,
ea parcă nu îi simte căldura subţire
când ei îi e frig şi-i e 29 februarie
de toţi şi de toate.

copacul când se usucă

ramurile i se îndoaie
ca nişte genunchi obosiţi
căzuţi în faţa înaltului,
în forma semnului de întrebare -

dar e minciună,
pentru că seva cursă
este un răspuns
pentru Întrebarea
pe care poate nimeni
nu urma să i-o pună.

deoarece acum pare că
fructele sale
nici nu ar fi existat,
se chirceşte lemnul
şi îi rămân mari inelele.

vin păsările cântătoare
şi îl mint că îl iubesc
etern cât o zi de vară.
vin tăietorii şi îl păcălesc
că destinul lui este
să îi încălzească pe alţii.

dar soarele
nu mai vine.
nu îi mai împrumută
miez de verde
din inima lui de lumină.
şi când plouă, plouă
cu voce de gheaţă
direct peste trecutul
ca o vânătaie-
scorbură în copac.

ciocănitoarea. crucea de pe mormântul unui anonim.
focul vesel care iese din moaştele pădurii căzute
în sufletul unui copac care s-a uscat
de dorul lui iulie, repetat an de an până s-a făcut secol.

numai nisipul din clepsidră îşi mai aminteşte
că el era pom fructifer,
că un poet a amestecat umbra lui hrănitoare cu salivă de odihnă
şi a ieşit o poezie cu capul de lumină din pântecul lui din lemn

şi numai noroiul şi bălţile îşi mai amintesc
că pomul ăsta fructifer
a avut cândva
rădăcini.