După răni

În zâmbetul tău,
unde în solul infertil
al unei vieți amare
și îndoite cu prea multă apă de la robinet,
prind rădăcini raze de soare,

vina de a da buzna în rai
cu tot corpul și cu un pic de aură mai mult
implodează.

Am ajuns aici în trenul cu tragedii în loc de vagoane
și înstrăinări în loc de roți. Am ajuns aici
pentru că aveam lacrimi de plâns,
durere de lăsat firimituri
să-mi amintesc drumul înapoi spre casă,
să aibă de ciugulit porumbeii și eu drept să mă plâng
că am țipat înainte de a nu fi auzită.

Dar nu. Există locuri ca spațiul dintre mine și tine,
călduri care luminează o cale greu de acceptat
până cresc uși unde înainte vedeam doar munți,
cresc pene în mine și oglinzi
prin care îmi văd, ca printr-o sămânță copacul,
aripile.

E ceva atât de viu în tine,
ceva atât de fierbinte în felul în care îți atingi frigul,
încât aproape cred că în noi se nasc
pui de zei în fiecare clipă de întâlnire autentică.

Eroi în surdină

Griji. Ținem fiecare câte o
tulpină verde-bolnav cu un soare în vârf
în loc de floare. Stăm unii lângă alții
când am vrea să fugim, să ne înghețăm
corpurile până se găsește leac
pentru disperare. Dar rămânem.
Facem un buchet cât o pădure.
Cu arsuri de gradul trei pe pielea subțire
a sufletelor noastre etern nepregătite,
strălucirea lor începe să aibă ecou.
Până dincolo de marginile universului.
Până în mine.
N-am știut ce înseamnă clima continentală
în inimi care stau cuminți una lângă alta.
Fac incendiu din tot ce mă știe - din livezi,
din temple,
din magazine de bijuterii, din librării
și din băncile din parcul unde dacă voi mai păși
vreodată, voi păși singură, pentru că și eu
am ținut sori în ochii furtunilor altora
și uneori a fost de ajuns și uneori a fost de înțeles
o lecție de foc.
Mulțumesc, omule, că încă ții
păpădia asta de soare în buchetul meu ofilind.

doliu în mov

  

stratul de jos

al curcubeului -

aproape invizibil.

 

ploii

i-am pus căluș

cerul gri.

 

plâng

lacrimile pe care tu

nu ai apucat să le plângi.

 

ce tace gura

zbiară corpul:

liniște de mormânt.

 

a durut

să devin statuie,

nu uit.

 

mă tem să cad

în genunchi împietrind

în fața cui?

 

groundhog day -

trag la xerox explozii

și mi le pun cearșaf.

 

dorm în durere

până la prânz, când soarele

decolorează

 

totul.

 

punct

și de la capăt

aceeași moarte cu ochii deschiși.

 

tot corpul

mi se face oglindă -

aici ești!

Vieți împletite împlinite

Mi-a intrat o așchie de copilărie în carne,
subțire, rumeguș de emoție
nedigerată la timpul ei. Devine acidă
la contactul cu viscerele, îmi mușcă lacomă
din minute până devin ani. Mă uit în oglindă
la părul de argint și ochii plini
de stele stinse.

Dă-mi mâna dacă am ecou sub tâmplele tale,
în cutia ta toracică și în plămânii până la care
nu mai coboară aerul demult - dă-mi mâna
să coborâm ultimele trepte împreună
încă sperând

că privind atenți prin crăpăturile din noi
vom zări înțelepciunea moțăind pe un șezlong în colț
între raze de soare și pânze de păianjen
și, fără să se ridice la auzul pașilor, va spune
căscând: "cât te-am așteptat să te întorci
acasă în tine!"

balerina șchioapă

 

câtă grație

 

să țină pe vârfurile degetelor de la un picior

o lume în plină și prelungită prăbușire!

 

își întinde molozul ca pe o aripă

și face pasul de dans

iar și iar, ca și cum nu ar durea să respire.

ca și cum nu fiecare mișcare

ar putea să o salveze pentru o secundă

sau să o piardă pentru o viață.

 

soldat în armata unei muzici

care nu îi mai încape în jurul

fricii sale rotunde, suculente, coapte -

balerina șchioapă

continuă să își învârtă corpul din șolduri

 

și dintr-un curaj cât țânțarul

care, din mușcătură milimetrică în mușcătură milimetrică,

cu picăturile dulci de sânge și zborul încăpățânat printre lovituri,

cucerește Everestul.

tragipoetica

mă scald în sunete
îngemănate

dar în mâna care ține stiloul
nevăzut suspină sângele
cu dor de duet
fără orchestră

la fereastră așteaptă
o lume nouă în fiecare secundă
razele de soare alunecă
pe mine ca pe un tobogan
cad pe hârtie moale
înfloresc

îmi plouă
sunt pământul însetat
care dăruiește până la
ultimul strop
mi se ciocnesc ideile nori
și tună
în genunchii mei furtuna
abia începe
și deja s-au curățat sate întregi
ca să iasă grădina asta
din semințe și visuri

poeziile sunt semințe dragii mei
le poartă vântul sau ba
uneori cinci cuvinte se întâlnesc
în locul și momentul potrivit
și întregul univers se schimbă

dar cunoașteți voi oare
oamenii din care s-au născut cuvintele
cum stau singuri cu o sfâșie de hârtie companie
observatori din exil
ai anatomiei unei iubiri
pe care prin natura poeticii
nu au dreptul să o atingă

sau s-ar spulbera iluzia
toată

Concerto

una după alta
curg imaginile
una după chipul și
asemănarea celorlalte
bubuie
bisturiele taie cerul
pe partea moale
sub catifeaua neagră
carnea descompusă
gândurile
se târăsc în formă de viermi
ciugulesc somn
dar ar putea înghiți o balenă
râgâie valurile
căscând a plictis:
"dar tu ce credeai, milimetru de vibrație
ce ești? că dacă nu trăiești decât pe optime,
devii imun la moarte?"
nu le răspund. urlu
în șoaptă. imaginile ca picăturile
cad în ropot. tropăie cascada
puțind a eternitate
în timp ce eu aștept să
stea ploaia.