unui destul de străin

cuvintele tale ca un paratrăsnet

bolnav de scepticism

mă obligau să iubesc pe jumătate

fulgerele care mi se înfigeau

în pământ

înainte să îmi aud gândul-tunet

cum îmi ceartă plămânii că

respiră.

mă oglindeai ca suprafaţa unui lac curat

ale cărui adâncimi nu le-am pătruns

şi nu râvneam.

mă oglindeai până când mă prindeai

ca pe un Narcis muncit de copilărie,

îngropat în sine, apoi sfidai lumina

cu fiinţa ta de căldura înflorindă a primăverii

ridicând o sprânceană, mişcând uşor

un colţ de gură, formând un semn de

întrebare ca o sămânţă de speranţă

pe care mi-ai plantat-o sub sânul stâng

fără să ştii, aşa că nu ai mai venit

să îmi strângi lacrimile în stropitoarea

empatiei tale fără destinatar

şi să îmi uzi cu ele roşul din obraji.

un aer ca dorul de tine

(marea moartă și argintul viu)



miroase a iubire arsă.
de-asta nu mi-e deloc frică
de incendii.

*

fug pe casa scării, în jos,
ca o spirală fragilă din panglică
de panică și adn, să nu îmi explodeze
creierul în ale cărui sinapse
nu mai încapi.

*

îmi lipsește mirosul tău de mare
despletită de vânt.

m-am luat la vorbă cu amintirea ta
în rafale și am uitat cu desăvârșire
ce gust are fericirea.

*

azi dimineață era
anul trecut pe vremea asta

și parcă nu mai există timpul
decât ca o glumă proastă
între țigară și fum - o aventură
cu început de basm și final tragic

de inexistent - așa că mă văd
pe mine care nu trecusem încă
prin tine ca prin război,
ca prin cerul senin al nemișcării -
doar, doar voi redeveni
Ființă.

și parcă ninge neîncetat cu pene
din aripa mea atrofiată,
ninge până când îmi devine viitorul alb
imaculat de orice speranță.

strigăt

acesta nu este un strigăt de ajutor.

acesta este sunetul unui elastic

care te pişcă atunci când te apropii

să îi modelezi cutele, să îl eliberezi

din strânsoarea zilelor care trec năucitor.

acesta este un ţipăt

construit din molecule umede de tăcere

care ţi s-a lipit de talpă

când am încercat să te îmbrăţişez

şi te-ai risipit ca un nor

la vestea că ţi-am aflat numele.

aceasta este o furie de abur.

o sirenă amnezică

după ce i-au crescut picioarele

reproşându-le tuturor

visarea ca o uşă spre lumi

imposibil de cucerit.

aceasta este şoapta neputinţei

pirinsă în capcana unei bule de aer

care s-ar fi întrupat din dragostea

între frigul omniprezent în jur

şi cuvântul pe care l-aş fi rostit

dacă nu aş fi ales să îi îmbălsămez

cadavrul mic de frică

în linişte.

aceasta este doar o poezie.

vă rog să nu o luaţi în serios.

doar la lumina unei insomnii de iarnă, dacă se poate,

să o priviţi din alt unghi, să o primiţi sub unghii şi în articulaţii

şi în bucăţile din voi cu care, vreodată, poate chiar

aţi iubit.

îndurerarea

tai îndurarea cu o notă falsă
și
în mine se rup copacii
sub greutatea propriului trecut
înghețat
în formă de acum.

ea știe să tacă prea sfidător
și poate să-mi învârtească toată ființa
în rană ca pe un cuțit, prea constant
ca să fie durere.

îndurerarea are sprâncene de plumb
și oase de fier ruginit. viața din mine scârțâie
la fiece tentativă de semiverticalitate
și gândul la tine mă unge pe suflet
cu ulei esențial de epuizare cronică
și de compasiune arsă pe rugul celui de-al

prea multulea cutremur
în urma căruia m-am întins ca margarina
pe pâinea amintirilor
și n-am mai vrut să construiesc
altceva.

postumă

ultima dată când m-ai îmbrăţişat

mi-ai copt inima

ca prăjitura preferată

pe care mama o coace

copilului când pleacă de acasă

ştiind că nu se va mai întoarce.

ultima dată când m-ai îmbrăţişat

mi-ai făcut interiorul coatelor

atât de fierbinte

încât, pentru un minut şi-o veşnicie în miniatură,

s-a topit în ele durerea şi a curs din mine

ca apa. vitală.

îmblânzită.

ultima dată când m-ai îmbrăţişat

mi s-au prefăcut coastele în foc

şi fiecare centimetru din mine a ars

şi fiecare celulă de plumb din mine,

de la colţurile ascuţite ale cutiei toracice

până la ziua de iulie din pupile,

s-a prefăcut în speranţă

şi, când am terminat de scris

ultima poezie în sânge despre tine,

mi-am scris mie sentinţă

cu flăcări pe care nu le poate stinge oricine:

nu voi mai fi eu

când, deşi nu sau chiar dacă

mă voi întoarce.

casa bântuită

corpul ei din lemn
scârțâie
de oboseală cronică
la fiecare încheietură -

toți pașii

care i-au călcat
nu doar pragul,
podelele și treptele,
ci acoperișul, ferestrele,
mesele și bibliotecile -
au rămas în ea ca un făt mort
care încă îi zgârie pântecul
de copac măcelărit
în abatorul amintirilor.

voci care nu se mai aud

de secole întregi

o trag în jos

ca replicile unui cutremur
născute astăzi din interiorul ei
iremediabil zguduit

de musafirii nepoftiți

care i-au forțat ușa 

cu câte un cuvânt sau gest

și de iubiții care au fugit 

descreierați de frică

din calea șoaptelor din pereți.

imago

ce-i de făcut

când trebuie

să dovedeşti

că eşti

plenar

unul dintre ei

dar tu nu te mai

încadrezi

în aceeaşi familie

lexicată

ci ai devenit

nelimitat

de cromatic,

o melodie

pictată cu vocea

în afara portativului

pentru că atunci când

te-ai rătăcit

căutându-ţi instrumente

din oţel inoxidabil,

de neîndoit,

ai găsit o mare de inimi

din aer şi lemn de salcie

plângătoare,

cu valuri neuniforme

şi nisip

care n-a fost niciodată

prizonier

în vreo clepsidră

ce-i de făcut

când ei te vor înapoi

să te umfli cu supa insipidă

de gramatica rigidă

a limbii materne

dar tu deja

ai dat mâna cu timpul

şi porţi inele de viaţă

crudă şi aromată

sub ochii în care nu îţi mai

încape

strada lor cu sens unic