ritual de sacrificiu

fără tine e ca și cum jungla s-ar fi domesticit

și pământul întreg s-ar fi îmbolnăvit de pneumonie:

cască gura ca pe o plasă de fluturi, să prindă aerul,

dar nu reușește decât să se cutremure

că i-a devenit moartea imună la respirație

și i s-au blocat toate căile pe care ajungea lumina

unde trebuie.

când îmi amintesc de tine, mi se înnoadă limbile

și povestesc despre mâine la timpul trecut

cu mâini adjectiv, supuse propoziției regente

care ești tu

cu ochii tăi de supernovă.

sunt leoiaca pe care ai zidit-o în piatră

ca templul orgoliului tău să poată rămâne vertical.

ți-ai hrănit focul cu sângele meu

și de asta, ca un fel de pasăre invers, cu triluri de liniște

țipătoare, îmi recunosc puii de lacrimă în vocea ta

și corpul mi se îndreaptă către tine

ca o pisică torcând că se visează în brațele stăpânului

pe drum spre eutanasie.

inerţie poetică

doare aşteptarea aia mucegăită

din minutele lipicioase

când nu te ridici de pe scaunul incomod de tablă

deşi ştii

că ai pierdut trenul.

te smulg din tine

amintirile despre călătoria pe care urma să o faci.

numele nou cu care avea să te boteze

o persoană la întâmplare, purtând o mască oarecare -

dar tu ţi-l aleseseşi, ajunseseşi să îl cunoşti

ca pe rarele fire albe pe care le-ai căutat obsesiv în oglindă

ca să îţi dovedeşti că ai avut destul timp

să valorezi ceva.

aştepţi

ca o pasiune arzândă.

pe rugul unui singur atom de speranţă

încerci să te transformi în sacrificiu

pentru anii pe care i-ai dăruit

şi care ţi-au răspuns "adio" când ţi-ai luat la revedere,

pentru sufletul pe care ai mizat tot ce nu aveai încă

şi pentru că ai uitat cui îi erai, de fapt, dator

lumina pe care ai lăsat-o să se stingă în ochi de copil -

aşa că ai aruncat flăcările din tine ca pe nişte gunoaie

în măruntaiele cuiva deja ghiftuit de iubire.

... când nu eşti aici să mă prefaci în lumină.

tu eşti cristal

căci, de câte ori sunt lumină,

trec nestingherită prin fiinţa ta.

tu eşti nestemată

căci, deşi ştiu prea bine

că sunt făcută din pământ

şi săracă într-o sută de feluri,

tot arunc explozibil

în pântecele terrei, să te caut ...

jocuri de putere

moartea mea ridică o perdea de putere
în trupul celui ce mi-a pus capăt zilelor -

crima sa cu intenții materne
încalcă legea gravitației,
complice cu pleoapele
care se visează zburând ușoare
peste dimineți și hârtii mâzgălite:

împreună vom naște o stea.


dar cât timpul își relaxează mușchii
și respiră adânc din ochi, vede
că prea rar reușește să privească
prezentul drept în inimă, iată
cât de lipicioasă este amintirea -
se lipesc secundele de ea
ca licuricii

căci cine mănâncă monștri de vii
țipându-i din carne după îndurare,
nu poate iubi cu adevărat zeii.

inconștiență

s-a amărât cafeaua când a auzit

noaptea curgându-mi încă prin vene,

cascadă care te provoacă să o domesticești

apoi fuge, se strecoară printre pietre

și plesnește pământul nepângărit încă de tălpi

și de visuri ce rămân tot mai departe în spate..

e nevoie de multe și lungi minute

ce se topesc adesea în ore

rătăcite-n grabă într-un pătrat pe calendar,

iar în unele zile nici până se satură soarele

nu îmi dau seama

ce miracol este să poți

irosi un an proaspăt, abia scos din cuptorul stelelor,

ca să ploi peste un singur om care dansează.

eustres

viitorul îmi sfârâie pe gât,

în tigaia din fier prea oxidabil

care este trecutul meu.

mai jos, sub piele,

sub mormântul încă nesăpat,

sub miezul  de nimic al universului -

se coace nepermis de încet

bucuria.

străinul dintre buzele tale

ai pus între tine și mine un nebun

din abanos de trecut

și eu nu te pot vedea din turnul

în care m-au închis demult

și încă nu am cheia.

îți dansează buzele

pe ritmuri sado-masochiste

ținând suspendat în aburul lor moale

un străin mie - ființă de tenebre

și mătăsuri țesute din moarte atât de fină

încât oamenilor de rând le pare eleganță.

ai tras între mine și tine diagonală

lungă cât durerea ta

și ești prea pătrate de alb și negru

în conturul meu.

țipi negru peste culorile așternute cu grijă

ca patul făcut seara pentru un copil drag.

țipi din rărunchii lui dumnezeu.

încerci să îmi trântești ușa cerului în suflet

când dansez în ploaie lent, fără destinație,

liberă ca o lebădă care își știe cântecul pe de rost,

dar mai are de exersat liniștile ...

căci liniștea mea, deși naște pui vii de iubire,

încă nu se poate îndoi pe orice

segment de extremă dreaptă.

se respinge din obișnuință corpul străin

care dintre buzele tale aspre, mi se insinuează în carne.