Mingea de gheaţă

Mingea de Foc a fost alăptată cu ploaie torenţială

din biberonul metalic al soarelui la prânz

până a îngheţat. Timpul i s-a întărit pe omuşor

în formă de ţurţuri de durere, în loc să mai curgă

în lumea asta moartă care nu ştie să se adape.

Frigul arde

pielea aspră de la respingeri  şoptite pe sub respiraţie.

Acum ninge

şi ritmul fulgilor mari se dezice de sine

la intervale inexacte

şi ochii! În ochii în care toată viaţa au dansat

flăcările incomode şi energice şi rătăcite

născute din Mingea de Foc,

astăzi nu se mai vede că vreodată ar fi trăit

în cochilia asta, cineva cu sânge cald

şi miezul plin cu seminţe de iubire.

impresii

aştept cu drag şi inerţie

să se succeadă un număr potrivit

de ierni şi albuşuri

de ou din care nu a ieşit nimic viu

ca să te pot striga din nou, aştept

astăzi, când

adevărul este doar o pojghiţă

de trecut coagulat

la suprafaţa ochilor înceţoşaţi,

violaţi de razele soarelui

la ore nepotrivite

pentru cei care nu mai sunt

fiinţe diurne.

acum ştiu cum este

să ai rău de mişcare

pentru că ţi se ridică şi coboară

pieptul şi nu îi poţi opri

valurile verzi ... acum ştiu cum este

să ai fobie la aer

şi în ce fel arde dorul

de o mască de oxigen pe măsura

feţei pe care nu o mai recunoşti în oglindă

de atâta albastru şi atâta ţipăt mocnit.

străpunsă

când m-ai străpuns

cu un ac lung de ceva

ce era orice altceva decât tu,

aș fi vrut să fiu

adormită într-un insectar,

un eu păstrat temporar

în însemnările unui elev

care vrea doar cinciul 

și care niciodată nu s-a gândit 

la orizontul mare cât o frunză

pe care îl distruge.

ce dat tremurat din aripi

o ultimă dată, pentru vreo firimitură de soare,

mai contează în carnea putrezită a adevărului ăstuia

în care chiar tu, cu ochii tăi care vedeau prin mine,

ai stabilit punctul în care eu aveam să fiu străpunsă,

transformată din ființă în piesă de colecție, 

neprețuită între eșecurile tale?

reculegere

dinamica meditează

pe stâlpi de algebră

în miezul unui cutremur.

porumbeii își declară război -

vor ucide toate armatele zgomotului

până nu va mai avea ecoul

după ce suna

și atunci poate că pacea

le va auzi zborul alb.

dansează nemișcarea

la priveghiul cutremurului

când cuvintele s-au îmbătat

și tăcerea nu mai ajunge

nici până la genunchiul

unui singur mugure de lacrimă.

lada de zestre

comoara în al cărui halou 

mă prețuiesc,

mă îmbolnăvește de strălucire

trăgându-mi brațele și inima

brutal, cu o rază de tremur

înspre pământ

- iubirea ta de plumb -

mă adăpostește de această Iarnă

și, stând 

între pereții ce dor și încălzesc,

nimeni nu mă poate ridica

spre alte orizonturi,

ascunse de confort și răpite de vânt ...

condamnare la toamnă

noiembrie crud

cu zeamă acră şi oase de otravă.

atât mai am.

printre copacii înalţi

dezbrăcaţi forţat de verdele cu care se îmbrăţişau

unii pe alţii.

ochi goi de dumnezeu care ştie

de ce: fără niciun scop. doar pentru amuzamentul

păsărilor cântătoare cărora le-au îngheţat trilurile în gât.

dor de linişte falsă. o capcană pentru sunete.

alunecă viaţa prin pădure ca un blestem.

o infecţie de nori în ţesutul de cer

din sistemul respirator al universului.

doare când te mişti. aşa că rămân, cu zel de statuie,

în miezul de viermi şi de frig

al lui noiembrie.

unde, din fobie la  gheaţă înflorindă în piept prea strâmt,

după aşa toamnă

nu mai există

nimic.

viața înainte și după ce ai încetat să fii om

i.

te recunoști în litera mică

prin care îți începeai semnătura

în adolescență

precum și în plăcerea 

cu care te privești în oglindă

când afară plouă, trecătorii se încurcă în umbrele

și părul tău abia așteaptă mângâierea gri

a picăturilor

din care se va naște sau nu

un pui de curcubeu.

ii.

nu te mai recunoști

în ecoul câte unui gând

ce se izbește de pereții inimii tale

mobilată numai cu sânge.

toate curg în tine

ca un râu ce se răzgândește de o mie de ori

care este drumul cel mai bun până la ocean

sau înapoi la izvor.

sau în sus. în roșu. în cruci răsturnate pe jumătate

de atei care se îndoiesc.

nu te mai recunoști 

în iubirea pe care ai folosit-o 

ca pe o acuarelă ieftină –

ai diluat-o în nevoi. în cuvinte pe care le-ai amânat

până în ziua când urmau să expire.

nu mai exiști 

decât într-un portret

pe care încă îți place să îl privești

pentru că tu știi toate unghiurile 

și ciobiturile 

poeziei vinete

de sub ochii ei -

până și cei mai pictori dintre maeștri

greșesc uneori

și nu se poate reface portretul

așa că supraviețuitorii artei

se reprofilează, schițează într-o silă binecuvântată

animale de pradă rănite 

în jungla vânătă, pe timp de ploaie, îmbătrânită 

în copaci care cad când nimeni nu îi

ascultă.