misiune de recuperare cu dig și disperare

vreau să construiesc un dig

să nu mai curgă zilele între noi

ca un fluviu care te fură

prea rapid; nopțile îmi înnoadă

brațele, soarele îmi împachetează

picioarele într-un sicriu etanș

de emoție returnată fără succes

expeditorului-

așa nu se poate înota.

așa iau naștere inundațiile

din pântecul apei vii care erai

când ne-am cunoscut dincolo de cuvinte-

tot dincolo de cuvinte

mă transform într-o insulă de pungi din plastic.

poluez viitorul fără tine. pești multicolori

mor în mine

pentru că au degustat deliciul toxic

și mai vor.

digul ăsta ar ține doar

de valuri de timp ca de mâna unei domnișoare temătoare.

nu trebuie să abroge legea entropiei.

nu trebuie să mai salveze vieți, nu de fiecare dată.

trebuie doar să vegheze în continuare

ultimul foc mic din inima mea.

deconfuzie cu bisturiu şi natură moartă

paşii tăi

rup aerul în mine.

paşii tăi repezi

îmi amorţesc inima.

paşii tăi repezi

care mă aleargă

spre uşa de ieşire

din viaţa ta

şterg soarele

de pe asfaltul

măruntaielor mele

şi scriu în loc

cu cretă de ceaţă

întrebări cum ar fi -

ce ecou are castelul

în ruinele sale?

cine se va trezi mâine

în patul meu,

cine va îndrăzni să se bucure

de răsărit, cu ochi uscaţi

căci în piept îi bate inima mea?

eu voi fi noua chemare.

sirena al cărei cântec

taie unde bisturiul ezită.

umbra ai cărei paşi

adulţi şi sănătoşi

vor decolora viitorul

în grabă spre serviciu

prin parcul în care cândva

 o copilă îşi scosese ochii

de frică

şi cu ei desenase soarele

unde ea nu ar fi trebuit să vadă

nici măcar urmele de întuneric.

elegia unei frunze la început de octombrie

înghit alunecări de teren

prin mușchi; mi s-a dezintegrat pielea.

din ochi s-a topit culoarea –

curge ca niște lacrimi ce nu mai știu

motivul care le-a născut.

pământul fuge rupând orizontul

în fâșii de ger. mă destram și eu

ca să mimez armonia cu soarele.

cu dinții soarelui. cu mantia de întuneric

a soarelui –

uitată peste umerii mei, ca un sacrilegiu

fără cuvinte.

se infiltrează lumina morții

ca un spion între celulele mele.

răsar ca să nu apun. învăț limbi străine ca să zbier mai exotic decât tăcerea.

cânt o mie de valuri, până ce mi se desprinde din voce

rugina.

inima mea tectonică se dezmembrează

în continente care își fac declarații de război.

nimic. rămâne

doar o nervură nesăbuit de subțire

întrebându-se dacă ar mai putea fi

copac.

analgezic neaşteptat

am atâta nevoie de tine, încât

îţi permit să îmi zdrobeşti aripile

- în felul tău imaculat

de a-ţi lovi dinţii unii de alţii

când ronţăi un cuvânt prea mare -

ca să ai motiv să mă înveţi apoi

cum e treaba cu târâtul

printre respiraţii şi amintiri.

armata sufletului

îmi recrutez aliaţi

din rândul frunzelor verzi

pentru care iulie este un fel de

primăvară coaptă.

aleg diamante

pe care nu le pot avea, căci

le-am văzut în stare de carbon,

dar lumina lor îmi alină privirea

pentru o clipă elastică.

mi se trezesc picioarele.

mi se înseninează stomacul.

tac

şi, între două bătăi ale inimii mele la uşa lui,

îmi pot auzi din nou

vocea.

aliniez cuvintele prietenilor

pe care până ieri poate nu îi numeam prieteni -

egale în înălţime. echilibrate

pe bârna iubirii, îmi susţin emoţiile de cârpă udă.

compar silabe, accente, dialecte -

ajung la concluzii matematice

în legătură cu aerul pe care îl respir

şi meritul muşchilor care împing şi trag.

*

capitulez.

aşa îmi petrec timpul liber.

visând la o îmbrăţişare gri-cald.

o ciocolată cu lapte care îmi plăcea când aveam opt ani.

la moduri de a ascunde cinci ani şi cincisprezece dureri

sub un preş ieftin, la intrarea în ceva

în care nu ştiu dacă vreau să intru.

capitulez

brusc ca şi cum aş orbi temporar

şi aş crede că, surpriză! s-au şters toţi norii.

până văd eu că sunt în ochiul furtunii ...

o armată întreagă luptă pentru sufletul meu,

dar numai un fir de suflare ce se află în mine poate

da ordinul de retragere, pentru a salva

tot ce creşte frumos aici.

doamna echinocțiului

când renaște luna și urlă la lupi,

doamna echinocțiului rămâne egală cu ziua.

unește puncte autumnale pe o foaie de suflet

subțire cât întunericul, rezistentă ca lumina

dintr-o picătură de rouă

ce preface tot frigul în viață -

ea găsește acul de soare

într-un car cu frunze arămii.

doamnei echinocțiului îi doresc

destulă seninătate, să își distingă

stelele de nori

și să știe mereu unde se termină noaptea ei

și unde încep mofturile vreunei furtuni

care nu-i aparține

și curcubeul, da, îi doresc

câte un ocean de curcubeu

pentru fiecare picătură de ploaie torențială

prin care a călătorit 

ca să ajungă aici, lângă mine.

speranţa doare

speranţa doare

cum te doare un cal cu coama de spumă când îţi dai seama

că era doar spuma de cal şi de coamă.

că lumina e o minciună pe care ţi-au spus-o ochii tăi de adult

ca să-l omoare (pardon, adoarmă) pe copilul din tine

măcar un pic, în fiecare noapte.

*

Mademoiselle se naşte prinţesă

şi este antrenată să şchioapete.

învaţă cu sârg arta fină de a se târî prin emoţie ca prin mocirlă -

ce să ne mirăm că, mai devreme sau mai târziu,

o încurcă fâşiile de mătase rămase din rochie

să-şi frece unghiile rupte de asfaltul denivelat care este o altă fiinţă.

*

speranţa ustură roşu

ca o cârpă abrazivă din proză prost scrisă

cu iubirea-n inimă şi groaza de moarte-n ochi.

speranţa miroase aşa ... ca oceanul când este însărcinat cu un tsunami.

amar cu pete de tânjire.

ceva ce scufundă lumea pentru că lumea

nu s-a lăsat convinsă a pluti, sărată cu săruturile încrederii pe frunte

şi cu prietenie pe buze.

speranţa ... a devenit un reproş

al unui plod rebel

care se uită cu coada ochiului la mama

când poate jura că ea nu-i atentă

... şi el ştie, undeva la mii de leghe sub nivelul inimii,

că este încă prea tânăr pentru jurăminte amare.