şapte pitici
zboară bezmetici
în stomacul meu,
căci s-au definit printr-un basm
şi când s-a închis cartea. nu au mai ştiut
cine sunt.
*
şase cruci
îmi arcuiesc spatele
şi se teme o lume întreagă,
căci nimeni nu poate şti
în această viaţă
pe cine va nimeri
săgeata.
*
cinci simţuri
şi încă ceva ce nu rimează
ridică umbrele la rang de nori,
norii la rang de prieteni
şi, orbite de ceva ce nu poate fi numit
atât de brusc şi de brut,
nu mai văd, din tot întunericul,
decât lumina.
*
patru parfumuri
m-au tras spre tine
ca pe fulger spre fruntea mamei pâmânt,
să-mi scufund furtuna
în vocea ta de cristal cald
în care mă topesc cu lava
şi devin una cu apa -
curgătoare şi hrănitoare.
trei iubiri
mi-au înşelat paşii
să parcurgă drumul spre tine
până am venit mai aproape decât mi-am propus
şi iubirile au explodat într-un univers de călduri
şi atunci am văzut că nu eram doar
efervescentă. îmi crescusem rădăcini şi aripi
şi eram chiar
destul.
două zâmbete.
atât a contat.
îşi trăgeau sărurile minerale
din două piepturi
şi nu mai conta care era al cui.
un zâmbet cu
ochii-stea, pierdut şi regăsit
şi un zâmbet din catifea, ca să-l adăpostească pe primul
de propria iarnă, până învaţă să zboare.
iată pulsul unui univers
ce n-ar fi existat
dacă nu ne-am fi întâlnit
într-o zi, amândoi pregătiţi să fim
foaie albă de cer
pe care să-i permitem celuilalt să schiţeze
orice culoare.
oricât de nouă.
oricât de zgomotoasă.
