şase ani de căutare

şi nimic despre clipa când m-am simţit

mină de creion tocit la vârf şi la rimă.

şase ani şi am învăţat, quark cu quark,

că şi cristalele cresc -

tu ai gâsit seminţe de lumină

uitate adânc în pământul ochilor mei

şi eu le-am cusut, rază cu rază,

până am confecţionat un nou soare.

în şase ani de căutare

ai timp să-ţi tai mâinile

şi să sângerezi din suflet,

ai timp să nu îţi mai recunoşti amprentele

şi să-ţi dezmoşteneşti sistemul solar, construind altul ...

în şase ani, singurul lucru

de care nu ai timp, este să nu fi

cea mai importantă stea

măcar pe o faţetă a unui diamant

cu nume propriu şi spirit de strălucire.

în şase ani de căutare, se schimbă

până şi legile fizicii.

cântec pentru cel asurzit şi amuţit

al treilea război mondial deja s-a petrecut
în ochii tăi, dinainte de primul cuvânt,
dar după ce ai întins mâna
şi parcă ai simţit că aerul trebuia să fie
altfel decât mercurul dintr-un termometru spart
de prea multe stele şi prea multă durere.

condamnat la viaţă cu luna nouă plină de puroi în coaste,
te-ai folosit de un artificiu şi ţi-ai promis
într-o noapte de 1 ianuarie, să explodezi
şi să sperii toţi câinii mai vagabonzi decât tine
pe strada spre visurile care ţi-au fost furate.

te-ai dizolvat în plămânii duşmanului
ca o otravă care cândva a fost apă vie,
o iubire căreia i-a fost mai uşor să se prefacă
în nimic strălucitor decât în braţe deschise.

te privesc abia acum, prin oglinda transparentă
a timpului ca un râu crud, ce nu curge decât
spre ocean, pierzându-şi valurile şi uitându-şi izvorul;
abia astăzi te văd pe tine
în locul chipului meu de paria colorată
prea în afara conturului

şi eşti o poveste minunată în pântecul copacilor,
niciodată scrisă,
o pădure defrişată de dragul poluării.
un vis pierdut, necunoscut
doar de dragul tragediei ...

emoțională

vată de copilărie arsă
cu raze de soare pe obraji
și umbre de vis pe amiază

se întinde pe cer ca un iulie leneș
ce lungește ziua ca pe elastic,
doarme în prag, să nu mă împiedic
de furtună.

norilor le curg balele de zahăr
pe limba mea încărcată de poezie.
o mie de cuvinte îmi curg din trecut ca mătreața
dar tot ce contează este cât de diferit tăcem
la final.

despre respect şi cai mov pe pereţi

eu văd lumea prin altă culoare decât tine.

complementaritatea noastră ţipă din irisuri,
ţipă ţipătul ploii, ţipă pe acoperişul inimilor noastre
ca un câine căruia tocmai i-a murit omul.
ca un sens care şi-a pierdut viaţa şi acum umblă pe străzi,
suflet nud în căutare de carne şi de uitare şi de lumină.

toată treaba asta cu fâşiile diferite spintecate din maţe de alb
a devenit de-a dreptul existenţială între tine şi mine -
separaţi, surzi, bolnavi de singurătate-mpreună,
ne luăm la trântă pe sârma unei emoţii
cu echilibru şubred şi data de expirare trecută
de două secole şi-o stea norocoasă.

astăzi, tot ce vreau este să tăcem tăcerea lunii împreună.
să nu mai conteze plânsul norilor -
să avem inimi cu coajă de pepene
şi curajul să ne privim în ochi
când eu simt cai verzi în copaci
unde tu crezi că alăptezi mânji mov pe pereţi înguşti.

astăzi tot ce vreau este să şoptim în cor că niciunul dintre noi
nu cunoaşte încă lumea din tot albul sufletului,
dar nici nu o pângăreşte din tot mâlul braţelor uneori prea scurte
sau limbii uneori prea aspre şi agramate în lipsa de structură a Iubirii.

labradorit

al şaptelea val de lumină
mi se sparge de fălci
şi mă udă cu spumă de zâmbet.

templul

există un templu în sufletul meu
mic cât cerul
şi tot atât de înceţoşat cu anotimpuri:

primăvara eşti tu
ca parfumul viu al muşcatelor în fereastră
uneori condimentat cu prospeţimea ploii
şi alteori nu.
primăvara îmi eşti
etern.

vara este recunoştinţa.
mirarea ca un singur nor pe fruntea mea
că nu te văd, dar căldura ta
mă îmbracă într-un pulovăr gros de aer
şi de verde crud.

pe la mijlocul lui octombrie, îmi dau seama
ce farsă mi-a jucat calendarul:
moartea este doar un mozaic de culori pentru copiii curioşi
care aşteaptă cu răbdare şi speranţă
următorul ghiocel.
toamna nu rimează. toamna doar înţeleg în sfârşit de ce
am petrecut atâta timp sădind seminţe de poezie

şi sper ca până la crăciun să fiu demnă
de albul zăpezii. de iubirea din uitare.
de dăruirea în neştire.

da, templul dedicat ţie din sufletul meu
nu are pereţi şi nu mai are timp.
fără tine, doar pentru o clipă, mi-au tremurat mâinile
şi am făcut ţăndări gândirea.
templul tău nu are adresă, dar îl găsesc când am nevoie
şi te simt în aerul de iulie care mă îmbrăţişează
când se înteţeşte cel mai tare furtuna de zăpadă.

calea leoaicei rănite

leoaica îşi linge rănile
cu limba ei
maternă ca apa de mare
desalinizată;
a învăţat, din anii
ce i-au fost scrişi
cu incisivi în blană,
să asculte.
să se asculte.
să fie.
să înfie
speranţa ca pe o rază
de soare trădător
care te luminează
doar o dată într-o viaţă

şi acum leoaica rănită
ştie
să prindă între labe
sămânţa luminii
înainte să îi îngheţe în inimă
şi o plantează în grădina haitei sale
din pământul umed de lacrimi al căreia
primăvara răsare mugurele de căldură
al unui soare nou.