în cristelniţa de jais

în numele Vieţii
cu toate vulcanele şi văile,
cu toate mările şi deşerturile,
cu toate oraşele şi junglele
prin care poate trece
să meargă mai departe
sau să poposească,

astăzi îmi las amprenta mea
pe robul Morţii
care începe să înveţe
alfabetul ideografic al curajului
de a deschide ochii în fiecare zi.

acest copil căruia i-a fost scrisă
dispariţia în sânge,
se va arăta şi îşi va şti numele.
va înfrunta zmei şi canibali
în tărâmul greşelilor şi al ezitării
şi va salva domniţe la ananghie,
zdrenţe de lumină printre copacii
propriului suflet.

acest suflet va creşte ca o floare
care se deschide să îşi arunce
seminţele preţioase în braţele
vagabonzilor fluturi şi albinelor uşoare.
cu sângele care îi va curge, va scrie poezii.
va albăstri cerul cu propriul văz
şi va da un sens lumii cu propria nimicnicie.

apa din cristelniţa de jais
simbolizează cum Viaţa îl va spăla de viaţă.
copilului de astăzi îi va ninge în păr
şi oamenii, bucurându-se de el,
îi vor sparge inima în cioburi
din care el poate va îndrăzni să îşi facă oglinzi
sau poate nu.
poate va renunţa la un milion de vise
până să deschidă ochii
şi să vadă că din joaca lui de-a responsabilitatea
a creat un caleidoscop -
sau poate nu.

nu îi dau un nume - Numele
şi le va alege singur, până pe patul de moarte
şi poate va avea atât de multe încât nu îi vor încăpea
în cartea de identitate
sau poate va face ocolul pământului până va rupe
toţi pantofii din lume, şi lumea îl va striga
Ăla.

îi spăl viitorul în stropi de rouă.
să i se ierte spaţiul pe care îl va lăsa gol.
să i se ierte păcatul de a muri înainte să trăiască.
îl inspir cu transpiraţia nopţii
să aleagă, să alerge, să plece,
să îşi şteargă propria lumină cu radiera
şi s-o ia cu literă mică de la capăt.
să-şi râdă lacrimile şi să-şi plângă perlele
şi, dintr-un singur fir de nisip,
să se transforme într-o mare întreagă înrămată în clepsidră.
să renunţe, să zbiere, să se tăvălească de râs.
să lase o dezordine de culori mereu pe unde trece.

fie ca acest rob al Morţii
să Trăiască
şi să lase moştenire
o Dâră de iubire
pe care destinul de om
să n-o poată şterge.

convalescenţă după adolescenţă

muzica poartă o mască de lumină astăzi.
îi este ruşine că i-au crescut sânii
- muguri de durere -
şi a devenit ţipăt
şi s-a spart ca valurile mării
pe malul gâtului unei domnişoare
dulci-mare.

muzica te urmăreşte obsesivă
cu un refren care se lipeşte
de tălpile umede ale sufletului;
crede că se oglindeşte în ochii tăi,
dar de fapt te priveşte
fix în nudul zâmbetului
şi îşi taie aripile şi îşi taie elanul
şi îşi taie pofta de lună coaptă
ca să se oglindească în tine
şi să vadă fetiţa de cinci ani,
omul de zăpadă cu faţa galbenă,
sania şi jucăria mai importantă decât
oricine;
stelele care nu aveau să moară vreodată, ci doar
mergeau să facă nani dis-de-dimineaţă.

dar astăzi, ea este un ritm propriu.
un ocean întreg.
istoria ei din gheaţă care se temea să se topească
şi din picături de apă care credeau că aburul e sfârşitul lumii.
istoria ei este un arc, un curcubeu în care se zbat
săgeţile de culoare ca nişte comori ce aşteaptă să fie înţelese.

astăzi
sau poate mâine,
un strigăt după ajutor
sau poate o sămânţă în ajunul recoltei,
muzica melofobă se priveşte
în oglinda unui ecou.
i-a rămas mic refrenul
şi iată ce echilibrat a învăţat să danseze
în miezul propriului zâmbet nud,
chiar când tu, zeu necredincios,
te uitai în altă parte.

muzica melofobă trebuie să moară.
astăzi sau poate mâine, baladă sau horă;
dar liniştea care se va naşte din ea
va fi altfel decât vidul bolnav de alb necugetat
care a fost înaintea ei.

chinurile noptii

corpul meu este doar o vază
în care floarea somnului îşi deschide petalele
una câte una, până la ultima
picătură de amorţeală -

dar flăcărilede durere ale patului
îmi redeschid cu încăpăţânare ochii
precum un soare senil în miez de noapte
care a uitat cum se apune.

puii de coşmar

puii de coşmar
în şir indian
se bagă la somn abia spre amiază,
când îţi ştergi ochii de firimiturile de lacrimi
şi îţi croieşti pijamale noi
din cele câteva fire de păr
care ţi s-au sculat pe spinare azi noapte
şi, somnambule, au înotat în balta mică de sudoare
până la fruntea ta încreţită de uitare.

puii de coşmar
îţi fac piu-piu la ureche
în miezul liniştii, unde eşti fără apărare
şi nu-ţi mai aminteşti de ce
povestea asta în care răul învinge binele
nu-i adevărată,
cel puţin nu neapărat şi nu de fiecare dată.

puii de coşmar au speranţa de viaţă
măsurată-n minute lungi
şi-n picături elastice de ceaţă,
mor repede şi dor verde
ca nişte cai pe pereţii sufletului
după care eşti nevoit să alergi în continuare
până te trezeşti cu adevărat
şi reuşeşti să îţi scrii ţie însuţi
o poezie de soare,
cu alt final.

până la urmă, înainte de a cădea noaptea
şi de a face din nou ţăndări cerul,
tu afli zi după zi
tot mai sigur, tot mai alb pe negru,
că orfanilor puişori de coşmar
le este mai frică de tine decât ţie de ei.

oamenii fără lumină

un ban bucata.

pe toate străzile.

oamenii gri-acru

te salută numai dacă
străluceşti anume
în culoarea lor preferată.

pe toate drumurile de ţară
găseşti praf, balegă şi nelipsiţii

oameni fără lumină.

prunci ai întunericului
care n-au făcut ochi
şi poate nici nu vor
face niciodată
niciun bine
nimănui.

oamenii şchiopi
cu patru călcâie
şutite de la ahile

îţi intră în coaste.

fură ce-ai mai de preţ
în camerele regale
ale inimii

redecorate
cu agoniseala ta
de-o viaţă şi-o iubire
şi-o mie de morţi
învinse.

oamenii fără lumină
te cred nebun
când simt că începi să

răsari.

cactusul şi ploaia

unul plânge lacrimi de bucurie
o dată pe an, lacrimi
născute din flori de dor;
cealaltă râde picături în sus,
picături de ironie
şi iubire scumpă, vândută cu picătura.

numai unul îl iubeşte pe celălalt
cât iubeşte pământul
un ocean care a secat
aproape intenţionat -
cactusul se dăruieşte
până la sevă.

ploaia intuieşte
că între pereţii de verde ai cactusului
are oricând un cămin,
un sac amniotic din linişte şi lumină
unde se poate adăposti pentru mult timp
de vântul uscat şi de nisip.

iar în anotimpul schimbării,
când nimic nu mai are sens
şi totul este un nimic senin,
cactusul încă mai cântă
o romanţă mută
despre ploaie,
cu vocea ploii

pentru că El a fost
singurul care a cunoscut
cu adevărat
Ploaia
până în sufletul ei
ud de viaţă.

Întâlnirea

cu toate cărţile pe masa unei îmbrăţişări
mă prezint cu ochii înstelaţi în loc de nume
şi inima fărâmicioasă în loc de braţe.
te strâng la piept aproape, ca pe un soare drag -
în poziţia asta, nu mă mai tem să mă ard.

tu mi te prezinţi în limba liniştii ca limbă maternă.
îmi lipeşti firimiturile la loc, până mi se înţelege
zâmbetul de pui de foc de pe faţă, care dansează
până în braţele mele, până în vârfurile
de constelaţie ale degetelor mele
şi curge ca o voce când şopteşte, pe umerii tăi,
într-o mângâiere.

cu toate cărţile pe masa unei îmbrăţişări
suntem un secret când creşte mare şi devine încredere.
suntem miracolul de o clipă
care se întâmplă în gâtlejul unei păsări cântătoare.

îţi mulţumesc că m-ai luat cu tine în această călătorie
pe meleaguri pe care le cunoşteam demult
şi de unde m-am autoexilat când am îmbătrânit
cu un val mai mult decât marea.
îţi mulţumesc că mă îndrăgeşti ca pe o istorie personală
în ciuda războaielor, în ciuda păcii şi în ciuda iubirii.
îţi mulţumesc că ţi-ai mototolit măştile şi le-ai aruncat la gunoi
ca să joci cu mine această horă în doi a speranţei
cu toate cărţile pe masa unei îmbrăţişări.