convalescenţă după adolescenţă

muzica poartă o mască de lumină astăzi.
îi este ruşine că i-au crescut sânii
- muguri de durere -
şi a devenit ţipăt
şi s-a spart ca valurile mării
pe malul gâtului unei domnişoare
dulci-mare.

muzica te urmăreşte obsesivă
cu un refren care se lipeşte
de tălpile umede ale sufletului;
crede că se oglindeşte în ochii tăi,
dar de fapt te priveşte
fix în nudul zâmbetului
şi îşi taie aripile şi îşi taie elanul
şi îşi taie pofta de lună coaptă
ca să se oglindească în tine
şi să vadă fetiţa de cinci ani,
omul de zăpadă cu faţa galbenă,
sania şi jucăria mai importantă decât
oricine;
stelele care nu aveau să moară vreodată, ci doar
mergeau să facă nani dis-de-dimineaţă.

dar astăzi, ea este un ritm propriu.
un ocean întreg.
istoria ei din gheaţă care se temea să se topească
şi din picături de apă care credeau că aburul e sfârşitul lumii.
istoria ei este un arc, un curcubeu în care se zbat
săgeţile de culoare ca nişte comori ce aşteaptă să fie înţelese.

astăzi
sau poate mâine,
un strigăt după ajutor
sau poate o sămânţă în ajunul recoltei,
muzica melofobă se priveşte
în oglinda unui ecou.
i-a rămas mic refrenul
şi iată ce echilibrat a învăţat să danseze
în miezul propriului zâmbet nud,
chiar când tu, zeu necredincios,
te uitai în altă parte.

muzica melofobă trebuie să moară.
astăzi sau poate mâine, baladă sau horă;
dar liniştea care se va naşte din ea
va fi altfel decât vidul bolnav de alb necugetat
care a fost înaintea ei.

schelet defect

greutatea morții pe umerii sӑi
s-a așezat comod azi pe la prȃnz
și a amenințat
cӑ nu mai pleacӑ

precum zӑpada
fulgi-fulgi de sӑpun pe pielea asfaltului -
se topește, intrӑ-n moleculele de epidermӑ
și strada nu va mai fi niciodatӑ aceeași.

ȋi intrӑ dinții soarelui ȋn oase
și lasӑ urme incurabile de timp
alb, de timp uscat, de timp care
te-a pӑrӑsit ca un fӑt-frumos rӑzgȃndit
ȋn mijlocul basmului.

nu s-a nӑscut ca sӑ fie cal de povarӑ.
s-a nӑscut ca sӑ moarӑ ȋnainte de a se ȋnsera,
ȋnainte de a se supӑra orizontul
cӑ n-a fost nenea Oase Strȃmbe demn sӑ ȋl ia ȋn brațe
altfel decȃt ȋntre tentaculele unei poezii.
nu s-a nӑscut ca sӑ creascӑ. s-a nӑscut ca sӑ moarӑ
simțindu-se prea mare pentru geniul unui haiku.

iatӑ-l pe domnul schelet defect,
modelat dintr-o unghie de pӑmȃnt
și-o tonӑ de gȃnd -
doare, pentru cӑ altfel seninӑtatea
n-ar mai ȋnsemna nimic.

doare ca sӑ știe cӑ, deși s-a nӑscut ca sӑ moarӑ
cu liniște ușoarӑ ȋn suflet și-n mӑduva oaselor,
ȋncӑ nu, ȋncӑ nu i-a venit iarna, nu-i nici mӑcar toamnӑ,
n-are dreptul sӑ culeagӑ roadele muncii sale
și n-are datoria sӑ ȋși ia adio.

(de)formare

în ţara lui ca-şi-cum,
nimic nu este.

*

pulberea de pe drum
îţi trage ochiul în ţeapă
pentru păcatul capital
de a fi văzut

muntele
care alăptează eternitatea
cu apă proaspătă de izvor

şi sânul copac
care înfloreşte
când stai cu umbra lui
chiar dacă nu întotdeauna înţelegi de ce
mugurii, îndrăgostindu-se de zare,
se deschid.

*

asta era
când mă plimbam la pas
într-o pădure de lumini şi călduri;

dar acum
nu trebuie să îndrăznesc mai mult
decât să ghicesc conturul lui dumnezeu
şi să unesc puncte pe care numai eu le
văd
în jurnalul ăsta de doliu
în care nu

lăsaţi fructul să-şi jelească părinţii.

îngrăşământ chimic

mă simt şi arăt a materie brută
care s-a aşezat în autobuzul existenţei
pe locul bătrânei doamne Vid,

dar miros a flori de măr
şi, în curtea voastră din spate,
asediată de lumină, am făcut fructe
entuziasmate de mărime şi culoare.

nu îmi ştiu propriul gust
căci nu m-am savurat pe mine însămi
niciodată,
dar îmi cunosc bine valoarea
în caserola din supermarket.

am parcurs un drum lung
pe picioarele altora.
am crescut din pământ
până era să ating cerul
şi, de frică, de ruşine, am fugit,
m-am adăpostit în mâinile aspre ale grădinarului.

nu sunt demnă
de raiul pe care îl promit.
nu ştiu cine aş fi fost eu
fără îngrăşământ chimic.

nu ştiu dacă în miezul meu
am crescut într-adevăr
cea care vreau să fiu
sau poate, vrăjită de magia
voastră, a celor care aţi considerat
o pierdere de timp să mă şi udaţi,
am reuşit doar să fac fructe din carton
să am cu ce mă lăuda
la trecătorii naivi.

tânǎrul şi marea

curge printre miile de pietre
şi niciodatǎ nu a crezut
în el însuşi, meditând
pe o singurǎ stâncǎ.

au trecut valuri şi curenţi
prin sufletul lui,
dar el continuǎ sǎ se joace
cu bǎrci din hârtie,
ca şi cum nu ar fi navigat
vapoare adevǎrate
cu toate pânzele sus, în inima lui.

plǎmânii lui se considerǎ
nedemni de aer, de parcǎ nu ar fi
respirat firesc
dinainte de a se şti pe sine.

tânǎrul aude ţipǎtul pescǎruşilor
dinǎuntrul sǎu, dar
nu îndrǎzneşte sǎ îl asculte,
nu vrea sǎ creadǎ
cǎ el este cel ales

pe care îl strigǎ
atât de înflǎcǎratǎ
întreaga mare.