stockholm

rămân

ca un vierme sub pleoapele putrezite

ale nopţii cu tine

pentru că încă mai ai din când în când

cicatrici de soare pe piele

şi nu ştiu dacă mai am timp

să găsesc ceva mai luminos

la care să-mi fac fotosinteza

decât inima ta -

inima ta

ce ocupă prea mult spaţiu

în aerul pe care îl respir

prin nările sufocării

te inspir

lacomă de iubire, vai, cât întuneric!

îmi uzez dinţii ca pe nişte sculptori

constructori de piramide

care îşi trăiesc viaţa să te dezbrace de cer

până se văd zeii cu ochiul liber

dar nu în viaţa asta

şi poate tot raiul

a fost doar o mitologie

creată, folosită, acum doar hieroglifele de ea.

acum doar uitarea de mine.

m-am uitat

în tine

şi zărind atâta umbră

te-am confundat

cu o oglindă

ca să cred că este un privilegiu nebănuit

să rămân în corpul tău bântuit

- da, încă îmi pot face fotosinteza

mică, dar esenţială

la razele sorilor

cicatrici de bunătate

ce-ţi ies din când în când pe piele.

pumnul în stomac

flăcările din ochii lui.
pereți de carne rupți în fâșii.
fluturi morți peste tot.

mă mir de amintirile
cu zbor și culoare
când el era altcineva
iar eu eram om.

izgonirea dintr-un loc care nu a existat

mi-ai fost sirenă
în urechile mele din celuloză.
m-am îmbibat de iubirea ta
ca de apa vieții despre care se cânta în basme
și am uitat intenționat
că basmele nu sunt pentru copii
iar picioarele mele s-au mai murdărit de pământ înainte.

tu mi-ai fost sirenă
și eu ți-am căzut în plasă.
inversați, îndrăgostiți,
tălpile tale mi-au ajuns până la frunte
și nu am observat, de bucuria unui sărut părintesc
în seara fiecărui anotimp al sufletului.

am ajuns dependentă de tine
cum e marinarul dependent de cerul
de peste triunghiul bermudelor.

m-ai hrănit cu căldură aproape digerată
direct din sufletul tău de zbor liber.
m-ai Bine-Cuvântat până am renăscut
și, privindu-mă prin ochii tăi, m-am crezut, în sfârșit, Poezie.

era paradisul coborât de jos în sus
cu nori de zahăr și curcubeu
acolo, la tine în brațe, mirosind a cafea
proaspătă cu aromă de posibilitate
și a semințe încolțite de încredere.

*

brusc,
am Știut.

mi-am amintit că nu există ocean,
ci doar tsunami în așteptare.
au avut ecou în mine toate viețile
pe care le-am murit înainte
lângă sirene mai modeste decât tine.

mi-am amintit pentru că m-ai izgonit
cu o lovitură de cuvânt.
o ploaie ca un bici. nici măcar furtună.
doar un bobârnac de frig banal,
demonstrativ fără curcubeu -
o promisiune a lipsei de speranță.

ce rușine!
să fiu izgonită brutal
dintr-un loc care niciodată nu a existat,
de dragul căruia am plâns sânge real
și mi-am vândut visurile unui măcelar
ca și cum i le dăruiam lui făt-frumos.

ție.

tu, care mi-ai fost sirenă atât de dragă
încât am încercat din toți mușchii iubirii mele de copil maidanez
să uit, să uit, să uit pentru totdeauna
că sirenele nu există.

dorul și mirosul oceanului
și culorile pe care nu le-am putut crea singură decât orfane de curcubeu
s-au asortat prea mult cu ochii tăi fierbinți
când îmi spuneai că sunt fum, că îmi merit focul
și că tu nu mă vei lăsa să îmi dau degeaba ultima flacără.

*

iată
cât doare;
acum și tu mă vezi
prin ochii mei -
un blestem
care nu a fost niciodată poezie.

ochii ăia albaștri

când nu te mai caut,
te deschizi
ca un nufăr
subnutrit de speranță.

în ochii tăi albaștri
se încruntă cerul
ca și cum ar trebui
să citesc printre rânduri
o pagină goală

sau poate doar sufletul meu
este deja prea cărunt.


astăzi te recunosc pe jumătate,
cu gura căscată și ochii
precum niște comori agorafobe
care tînjesc, totuși, să fie găsite
de tine
și să mă recunoști
în mirarea și iubirea
și iertarea și remușcarea
și susul și josul
pupilelor mele dilatate
când îți gustă din nou
vocea.


ochii ăia albaștri.
norii de furtună
care aleg să rămână
tăcuți, pe cer, gri
și cumva senini.


între timp, eu am învățat
să fac fotosinteza -
soarele trece prin mine
și știu că nu rămâne neschimbat -

dar tu, oare ai învățat
să deznozi limba verdelui
din vechiul meu albastru neconsolat?


tu nu te încrunți.
lacul adânc care ți-e suflet
nu reflectă cerul însorind din mine,
cel puțin, nu la suprafață.
astăzi nici eu
nu am aruncat pietre în lac
să fac valuri;

dar mi s-a ridat inima
unde nu te-ai uitat tu niciodată
nici când ne priveam ochi în ochi
și când m-am uitat în toare oglinzile
azi, să văd dacă mai e rămasă în mine
vreo firimitură de seninătate,
să ai după ce mă recunoaște,


nici eu nu m-am recunoscut --


dar în ochii ăia albaștri
știu să citesc și să te regăsesc,
pentru că în ochii ăia albaștri
eu m-am născut și am murit
cândva, demult, într-o zi cu furtună și soare.

şi vom inventa o limbă nouă

luna îşi ţese pânza de linişte

în inima mea ghiftuită

şi ştiu că eşti aici, ca aerul;

miroşi a ploaie

în ochii mei de secetă.

ai culoarea împăcării

în inima mea ca o furtună de nisip.

aici e noapte.

o noapte sfântă.

noapte sfântă a cărei cheie sol s-a pierdut.

de aici începem un drum fără cuvinte.

un drum pe urmele unei poezii

care aşteaptă dinainte de timp

în pântecul meu - aşteaptă vocea ta

ca o îmbrăţişare, vocea ta dulce-acrişoară

în nările mele înfundate cu cenuşă şi cu trecut.

când eşti prea orb să te uiţi în oglindă

ochii tăi privindu-mă

cum nu mă mai arătasem niciodată

se simţeau ca nişte sori

pe pielea mea de găină,

arzându-mi iubirea expirată.

îmi auzeam ecoul

ca pe o explozie

din care nu voi şti niciodată

ce stea sau univers

o fi răsărit

sau dacă, poate, nimic.

orbecăind

prin labirintul cuvintelor

cu un baston alb

de vis căruia nu credeam

că i-a venit timpul,

m-am dezbrăcat de viaţă, de eu şi de moarte,

am devenit mai puţin decât o cratimă,

trei puncte de suspensie, mereu în aşteptarea a Ceva

ce acum nu mai avea să se întâmple niciodată.

am făcut eu, atunci, să se întâmple

un fragment din mine, aproape lipsit de context şi de timp,

înainte să mă îmbolnăvesc de vidul în care deja

îmi înotau organele interne, ca nişte peşti

zbătându-se pe uscat

şi nu ştiam dacă să mă simt pe uscat

când adevărul meu se reflecta în ochii tăi

şi habar nu aveam cum

pentru că orbisem de la prea multa lumină

a acestei ciocniri între sori.

cu ochii închişi de frica reflecţiei,

normal că nu am aflat niciodată

dacă sunt şi eu soare.

jumătate de adevăr

vă aşez în faţă, negru pe alb, jumătate de adevăr:

îmi pictez nudul, centimetru cu centimetru,

în stil cubic, iar voi veţi vedea numai

idei abstracte pentru viitor

şi un roşu neexplicat răsărindu-mi pe obraji

ca o poezie care îşi mărturiseşte existenţa

prin rimă, conţinutul fiind aproape de umplutură.

şi mă întreb dacă e drept

să îndes curcubeul ăsta rănit pe cer

ca şi cum ar fi un pui de dumnezeu,

şi mă întreb dacă mă veţi vedea,

printre rânduri şi păcăleli în acuarelă,

cât un licurici speriat de întuneric.