cuvântul ăla care nu există în altă limbă

 

mă umplu de muzică

până la refuz.

până dincolo de bunul simţ.

până la tine.

o să-mi fac o barcă de hârtie

dintr-o pagină de murakami

o să-mi cântăresc sufletul

în balanţa speranţei

şi dacă pot 

eu cu petele de trecut

care nu sunt lumină

o să mă aşez în poziţie de fetus

în barcă

şi-o să plutesc pe râul styx

să îţi aud vocea

dând naştere unui singur cuvânt

n o u

până atunci

te privesc prin melodia

de sub degetele mele

bucata asta de timp împodobit

care nu ar exista

dacă nu ai fi fost tu.

ştii că ai lăsat în drumul tău 

urme de cântec?

 

Să fim uniţi, să nu fim diferiţi, să ne tăiem limba când e amar adevărul de pe ea

 

Împletim culori, simboluri,

istorii atât de vechi încât nu mai ştim

dacă avem de ce ne simţi vinovaţi,

mirosuri de sacrificiu 

şi unire cu preţul empatiei 

pierdute pe drum 

pentru că nu am suportat niciodată

spaţiile goale, hârşâitul creioanelor

pe inimă cât încă ne schiţam propriul contur. 

E nevoie de curaj

să te opreşti o secundă

şi să laşi liniştea să te cânte

în ritmuri pe care nu tu le-ai ales.

Mai uşor să recităm aceleaşi cuvinte

golite de sens, pline de tradiţie, 

alea în care nu am încăput niciodată.

De ce să îţi urneşti vocea din amorţeală

să faci pace, când poţi atât de firesc

să te lupţi cu adevărul din tine

până devine mozaic din cioburi ascuţite de minciună?

Zboară bucăţi de hârtie colorată prin aer

şi ne petrecem iubirile şi durerile 

încercând să le prindem, ţinându-ne respiraţia, ţinându-ne

de mână doar ca nimeni să nu danseze

nişte paşi atât de vii încât ar fi

de nerecunoscut. 

 

🖤

 

şi din soarele care a răsărit din nou

de prea multe ori

şi din râul care şi-a iubit nestăvilit natura de râu

şi din muntele care a rămas de piatră

s-a născut seceta. 

Au trecut zilele neîncetat, au încins horă,

mi-au călcat pe lacrimi în dansul lor 

mereu la fel de schimbător.

Aşa se face

că m-am obişnuit cu buzele uscate,

că m-am obişnuit să trăiesc fără o parte

din mine.

Îmi amintesc de firescul nostru de odinioară

ca de o herghelie de cai-fantezie 

urcând la galop pe pereţii interiori

ai inimii mele care nu se mai ştie 

întreagă

de atâta timp. 

Mi-e dor măcar să mă ardă setea.

Astăzi observ cum s-au stins stele în mine

când mi-am permis să adorm pentru o clipă

şi să visez altceva decât pe tine

când visul rămăsese singurul loc 

în care aveai ecou şi umbră.

 

Oul de lumină

... şi cântecul îmi arde carnea.

Carnea mi se sparge de trecut

ca marea de mal şi se face spumă.

Spuma tremură până vine o briză de furie

şi mişcă pietrele cu un milimetru. 

Milimetrul de mişcare infectează toată planeta

şi se învârte totul în jurul schimbării

până se crapă de ziuă. Iar ziua asta proaspătă

se ridică precum praful şi se preface

în cântare ...

Boboc de muzică

 

Mă culeg

din linişte

înflorind imperfect.

"În sfârşit," îmi oftează carnea

ca o briză de primăvară -

îmi ascult respiraţiile

ca pe nişte veşti mult-aşteptate

din partea cuiva drag

şi merg după cum cântă

viaţa în mine. 

Blocaj

 

Sâmburele de om

sfârtecat de singurătate

în sol fertil

se rătăceşte, 

deviază din propria existenţă

atât de departe

încât se scurge din el

în formă de sunet strident

tot ce ar fi putut înflori.

Mama surogat și iubirea autentică

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

La tezaurul de lumină

al Mării

rămân datornică;

mi-a împrumutat cândva 

o promisiune de sens,

un val de viaţă

când eram mai mult decât moartă,

iar acum trudesc

să îi răs-plătesc mar-inimia

cu un pumn de încercări 

şi-un mănunchi de erori

să mă ridic din genunchi, 

din nisipurile mişcătoare

care mă iubesc mai mult în pântecul lor înecăcios

decât în orice urmă a bucuriei de a fi.

O văd încă

în fotografii, în poezii, în lumina firească

ce mi-a rămas pe piele de când am aflat-o:

cândva, m-a iubit şi o Mare

care nu avea nevoie de mine

şi m-a primit ca pe un cadou,

să plutesc uşoară şi liberă 

în deplinătatea ei.