ploi
acid peste ploaie
să nu te uzi.
după ce ai sădit
buruieni
care ar fi putut
crește fără ajutor,
sălbatice,
aștepți să te înfrupți
din grădina
plivită, privită, iubită
și hrănită
de altcineva.
ai îndulcit pământul
cu tone de plastic colorat;
pădurile verzi-palid
urlă din rădăcini.
privighetoarea amuțită
așteaptă momentul potrivit
să cânte.
Într-o zi, într-un glob de zăpadă
a erupt Vulcanul. I-a curs lava
pe coapsele de piatră
plămădite din plastic.
Au rămas urșii de jucărie
fără respirație, îngropați în minciună.
S-au topit brazii în miros de cauciuc ars
și dor de o pădure în care niciodată
nu și-au avut rădăcinile.
Fumul s-a înnegrit de zare strâmtă
și de prea multe cărți groase
pe care a trebuit să le țină deschise.
Fulgii de zăpadă creponată dansează sfâșiați
în toate direcțiile. O coreografie albă.
Bula de plexiglas nu se sparge
chiar dacă înăuntrul ei
se sfârșește lumea.
În zâmbetul tău,
unde în solul infertil
al unei vieți amare
și îndoite cu prea multă apă de la robinet,
prind rădăcini raze de soare,
vina de a da buzna în rai
cu tot corpul și cu un pic de aură mai mult
implodează.
Am ajuns aici în trenul cu tragedii în loc de vagoane
și înstrăinări în loc de roți. Am ajuns aici
pentru că aveam lacrimi de plâns,
durere de lăsat firimituri
să-mi amintesc drumul înapoi spre casă,
să aibă de ciugulit porumbeii și eu drept să mă plâng
că am țipat înainte de a nu fi auzită.
Dar nu. Există locuri ca spațiul dintre mine și tine,
călduri care luminează o cale greu de acceptat
până cresc uși unde înainte vedeam doar munți,
cresc pene în mine și oglinzi
prin care îmi văd, ca printr-o sămânță copacul,
aripile.
E ceva atât de viu în tine,
ceva atât de fierbinte în felul în care îți atingi frigul,
încât aproape cred că în noi se nasc
pui de zei în fiecare clipă de întâlnire autentică.
Griji. Ținem fiecare câte o
tulpină verde-bolnav cu un soare în vârf
în loc de floare. Stăm unii lângă alții
când am vrea să fugim, să ne înghețăm
corpurile până se găsește leac
pentru disperare. Dar rămânem.
Facem un buchet cât o pădure.
Cu arsuri de gradul trei pe pielea subțire
a sufletelor noastre etern nepregătite,
strălucirea lor începe să aibă ecou.
Până dincolo de marginile universului.
Până în mine.
N-am știut ce înseamnă clima continentală
în inimi care stau cuminți una lângă alta.
Fac incendiu din tot ce mă știe - din livezi,
din temple,
din magazine de bijuterii, din librării
și din băncile din parcul unde dacă voi mai păși
vreodată, voi păși singură, pentru că și eu
am ținut sori în ochii furtunilor altora
și uneori a fost de ajuns și uneori a fost de înțeles
o lecție de foc.
Mulțumesc, omule, că încă ții
păpădia asta de soare în buchetul meu ofilind.
stratul de jos
al curcubeului -
aproape invizibil.
ploii
i-am pus căluș
cerul gri.
plâng
lacrimile pe care tu
nu ai apucat să le plângi.
ce tace gura
zbiară corpul:
liniște de mormânt.
a durut
să devin statuie,
nu uit.
mă tem să cad
în genunchi împietrind
în fața cui?
groundhog day -
trag la xerox explozii
și mi le pun cearșaf.
dorm în durere
până la prânz, când soarele
decolorează
totul.
punct
și de la capăt
aceeași moarte cu ochii deschiși.
tot corpul
mi se face oglindă -
aici ești!
Mi-a intrat o așchie de copilărie în carne,
subțire, rumeguș de emoție
nedigerată la timpul ei. Devine acidă
la contactul cu viscerele, îmi mușcă lacomă
din minute până devin ani. Mă uit în oglindă
la părul de argint și ochii plini
de stele stinse.
Dă-mi mâna dacă am ecou sub tâmplele tale,
în cutia ta toracică și în plămânii până la care
nu mai coboară aerul demult - dă-mi mâna
să coborâm ultimele trepte împreună
încă sperând
că privind atenți prin crăpăturile din noi
vom zări înțelepciunea moțăind pe un șezlong în colț
între raze de soare și pânze de păianjen
și, fără să se ridice la auzul pașilor, va spune
căscând: "cât te-am așteptat să te întorci
acasă în tine!"
câtă grație
să țină pe vârfurile degetelor de la un picior
o lume în plină și prelungită prăbușire!
își întinde molozul ca pe o aripă
și face pasul de dans
iar și iar, ca și cum nu ar durea să respire.
ca și cum nu fiecare mișcare
ar putea să o salveze pentru o secundă
sau să o piardă pentru o viață.
soldat în armata unei muzici
care nu îi mai încape în jurul
fricii sale rotunde, suculente, coapte -
balerina șchioapă
continuă să își învârtă corpul din șolduri
și dintr-un curaj cât țânțarul
care, din mușcătură milimetrică în mușcătură milimetrică,
cu picăturile dulci de sânge și zborul încăpățânat printre lovituri,
cucerește Everestul.
