mai mult decât un clișeu

mă agăț de sunetul ploii
ca de un colac de salvare.

tobe lichide bat ritmul mărunt
al existenței mele furibunde,
furtună de abur
într-o ceașcă de ceai
fără fund.

pentru că...
s-a topit
până a devenit amintire,
o baltă de emoție
în trupul meu
tremurând,

ceara topită
rămasă după o noapte de citit
o carte cât o viață,
pagini cât o respirație fiecare.

pentru că ...
m-am spălat pe mâini
până mi s-a luat pielea,
dar nu mi s-au luat
și scamele de eu
de pe corpul jupuit.

îmi îmbăt urechile
și carnea descoperită
de culoarea crudă
a unei primăveri mutante

cu picăturile ploii exterioare,
de iarnă care se împuținează
în fiecare an cu câte o armată de fulgi.
numai în șoaptele lor interminabile
ca o rugăciune cântată de copii,
repetată până devine clișeu,
își găsesc ecou puii de moarte din mine
și toată vibrația de viață care încă îi mână
spre mâinile pline de grăunțe ale fermierilor.

singurătatea din sânge și relațiile în relief

oglinzile joacă ping-pong cu lumina.

al cui e rândul?
la cine s-a oprit infinitul?
întunericul rămâne neted.
am nevoie de timp
să pot desena din nou pe el
un șotron complet
din praf de stea.


din când în când
îmi cad în ochi
așchii de amintire

și iarba proaspăt cosită
are gust sărat.


mă tot întorc spre rană
ca spre Mecca

și necredincioșii cred
că numai pentru spectatori
îmi trăiesc viața ca pe o cursă
cu obstacole.


o viață în genunchi
în fața unor oameni orbi și surzi -

mă închid ca o cutie muzicală
și liniștea nu are miros
să îi atingă. 

cineva să te mângâie

cu urme de scoici pe tălpi,
fire de nisip și miros de râset în păr,
soarele ți-a ars speranțele
ca floricelele de porumb
ale unui copil care abia a decis
să învețe ce este răbdarea.

sub limba lui de lumină, pielea ta
poartă neînțelegerea roșie, aburindă,
poveste tatuată ca un tremur
până la os, de oricâte ori ai rescri-o.
povestea asta și-a făcut cuib în tine
mai adânc decât cuvintele.

munți de urcat și cețuri de înfruntat
și oameni care nu văd decât iluzii marine
prin spuma spărturii valurilor la malurile tale.
chiar oamenii de lângă te cred stâncă
și nu aud cum îți zgârie marginile pietrelor
carnea, din interior. și rănile-s mute
sub apa sărată
sărutată de cultul durerii.

și zbori ... zbori cu aripi de hârtie
subțiri de trece prin ele
lumina-n surdină a lunii
cu gust de portocală.
pe pereți de vis îți odihnești capul.
gândurile îți patrulează în artere
în căutarea personajului

celui mai neașteptat, celui mai dedicat,
cineva care să nu fi mai fost scris așa
în povestea nimănui altcuiva, cineva
proscris ca tine, descris - atins abuziv de adjective,
cineva cu degete străvezii
de la șters lacrimi,
cineva a cărui ureche muzicală să distingă
în tăcere, țipătul.
cineva care să te mângâie.

lumânările își plâng carne din carnea lor
să îți poarte în ceara topită drumul
puțin mai strălucitor, în zbor
cu aripi de hârtie ...

curent

mă învăluie
anul ăsta, doliul
este un copil răbdător
și eu, foaie într-o carte de colorat
sub cariocile lui.
foșnește fiecare moleculă din mine
în nuanțe spălăcite.

între paranteze
tot să pun
încerc
să mă dăruiesc între paranteze
ca un cadou frumos împachetat
cu fundă
între paranteze mă pun
pe mine

ca să respir.

i-am pus etichetă.
am folosit hârtie autocolantă, lucioasă
și cuvinte de specialitate
și referințe bibliografice minuțios redactate

ca să uit că în inima mea
s-au deschis ferestrele
cu o bufnitură
aproape plictisită
și vântul mă mângâie
răcoros pe sub piele
în sus pe șira spinării.
să nu mă uit
că în măruntaiele mele, dali pictează
o viață de om
și mi se topește pulsul între iluzii
pentru că legile naturii umane
nu permit ceea ce am văzut aici.

potențial

trăiesc într-o picătură de ploaie.

îmi cânt căderea, reîncarnările și recăderile
pe acoperișul câte unui om
mai romantic, mai nevrotic.
eu vin la balul norilor
cu aceeași cadență și aceiași pași
necoreografiați.
îmi explodează în carne dansul melancoliei
și în prelingerea mea pe geam
nu se vede cât mă bucur
de sămânța transparentă care sunt.
din mine se naște muzica și pădurea
și iubirea și tremurul mării.
în mine se adăpostește frigul
și se transformă, neauzit, în căldură.

pe obrajii îmbujorați ai caselor,
știu exact cine sunt
și de ce merită durerea
să stăm împreună când nu ne putem privi în ochi
eu, tu și oglinda.

dar dacă s-ar sparge picătura de ploaie
și ar înflori grădina,
ce-ar mai rămâne din mine?

Gri

metalul care și-a pierdut strălucirea
se topește pe cer.
apun la prânz norii
ca niște pui de fiară care au renunțat.
soarele își cântărește fiecare cuvânt
ca o țigară stinsă între dinții mei.
cineva cu fața acoperită vine
cu pas lent și șterge cu cârpa
lacrimile de pe plumbul pictat
fără chef.
să fie poezie! mi-am încercat norocul
dar unele metafore sunt mlaștini.
unele luni, bucăți rupte din tine
și drumul lor devine ca prin blestem
orbită în jurul miezului tău.

destrămări

se duc
cocorii cât frunzele
și frunzele ruginite de prea multă renunțare
și rămâne doar uleiul alb murdar de albastru
pe o bucată de carton.
peisajul se îmbată cu ploaie,
clătinându-se, de pe inima mea se ridică
și trântește ușa la ieșire
și rămân în vasele mele de sânge
flori ofilite, o pereche de urme de bocanc
și amintirea peisajului, etern
decontextualizată.

așa se nasc îngerii.

te-ai întoarce de dor
chiar iad să fi fost
căci nu poți privi înapoi
ca atunci când era aici
și înțepat de vorbele lor
te-ai făcut arici și ai crezut
că acele lor fac parte din tine.

astăzi, cu pictura ștearsă de timp,
îți închipui cum au fost
doar iepurele transformat ca prin magie în pisică
și gustul de pară în care te-ai simțit acasă
și cum ai învățat să faci din furie dulceață
și pielea de găină sub cerul înstelat
al unei singure nopți de vară.

abia atingi cu vârful mânjit de cerneală
al unui stilou vechi, gândul
că poate tu acum țipi țipătul pe care altcineva
nu l-a reușit a țipa
până la capăt, să ajungă și să aterizeze lin
în urechea cuiva ... să o gâdile măcar puțin
dorul.