quid pro nil

să aduni furtuna în ochi,

să o închizi etanş sub pleoape

cu cheie de noapte şi vis.

să faci ceea ce este corect.

să îţi umezeşti buzele

cu scuipatul cerului

şi să verşi cuvinte cuminţi.

cuvinte care nu ţopăie

pe pagina vocii tale:

da, da, da.

"nu" este o mitologie a desfrâului.

*

să îţi avortezi propriile mâini.

ţipătul nu locuieşte în gâtlejul tău.

nici căldura de roşu

nu îţi transpiră în obraji.

goală într-un câmp de nu-mă-uita

ofilite de atâta uitare,

confundate mereu cu o mare,

să nu vrei să smulgi nici un fir de păr

din capul zilei de toamnă

care ţi-a cerut să-i plăteşti cu sufletul

două monede aurii de moarte

ce oricum i-ar fi căzut din degetele-copaci,

coapte, cucerite în sfârşit de gravitaţie.

planeta nealbastră

tigrii
rânjesc din sânul pământului.

pământul s-a născut
dintr-o lacrimă

muribundă
pe muchia de cuțit a bărbiei
unui țipăt avortat.

(tigrii țipă
tocmai când e tabu.)

liniștea mea
face mai multe valuri
decât oceanul.

oceanul s-a născut
din vocea ta
când nu mi-ai mai încăput
în gâtlej, de durere.

atunci am inventat eu
avalanșele
și cuvintele
și zăpada din hârtie creponată
și renunțarea

- tu ți-ai dat ochii peste cap
cu atâta drag
și, în loc să spui că mă iubești,
m-ai exorcizat:
pentru mine, tu atunci ai inventat
poezia.

tigrii care rânjesc
în sânul pământului
sunt însăși viața -
spațiile de lumină
pe care noi le-am creat
când ne potriveam imperfect.

... şi aşa, am prins rădăcini.

privită de soare

pe după umeri.

o rază a lui,

o şuviţă din părul meu.

ne întindem peste timp

ca elasticul şi, deşi

nu ne vom atinge

decât cu o amprentă

a unui vârf de vis adolescentin

- nimic mai mult -

eu am transformat

un fascicul din strălucirea lui

- cât un ou, doar atât -

într-o curgere de verde

prin venele mele ...

a fi spațiu

a conține un univers
când ții în minte că nu ești
nici măcar un punct -

asta este călătoria mea
pe marginea unui mugure
aproape gata să înflorească.

să taci

un țipăt

și să simți cum îți umblă
după perdelele trase ale ochilor,
în gâtlej, ca un ruj emoțional expirat
de care ți-e rușine dar nu vrei să pierzi tot
ce ai sacrificat pentru el.

să te plimbi în pantofi de hârtie
cu toc,
scriindu-ți cu propriul sânge
o amprentă. o voce. o moarte

ca să trăiești, în sfârșit,

să locuiască în tine
și țipătul, și sacrificiul,
și ne-punctul, și universul întreg -
fără ca vreodată să te mai
dețină.

zâmbet ştirb

în cutia mea toracică, soarele

a îmbătrânit şi au început să-i cadă dinţii

de lumină:

o rază scăpată peste frunze arămii, din neglijenţă,

pentru că luna i-a tras o palmă de întuneric peste faţă,

în ciuda vârstei onorabile a domnului, ea simţindu-se

regină a eleganţei între umbrele nedesluşite ale oamenilor.

o scrisoare de dragoste verde, mototolită de vânt şi grindină,

căci nu e demn ca el să se coboare la nivelul oricărei păpădii

şi să i se ofere cadou, senin, hrănitor; se dovedeşte mai modest aşa, pe cer.

fierbinte şi de neatins.

o dungă de argint, ca un gest de mână pentru a spune la revedere, a lehamite,

pentru că piticaniile de nori obtuzi între care s-a născut luminăţia sa

îi amintesc în fiecare zi de miliardele de sori mai mari şi mai înflăcăraţi;

prin comparaţie, ce mai contează că suflarea lui blândă, în miniatură,

a sădit seminţe de viaţă din care au înmugurit minuni

undeva, pe un punct albastru de care nu-i pasă nimănui?

uite de-asta, cele patru camere primitoare

din steaua care se adăposteşte la mine în piept,

sunt de obicei închise, etanşe, izolate fonic.

cu artere orfane de vene, tot ce pot

este un zâmbet ştirb de lumină.

eden construit în miezul unei găuri negre

în care cine ştie ce s-ar putea prinde ca-ntr-o capcană,

ce ar putea muri aici

şi ce ar putea înflori?

de-a v-aţi găsitelea, trebuie

(să sclipesc)

           

îmi caut părinţi mineri

care să mă caute frenetic,

să mă găsească plini de speranţă

şi să mă piardă

mereu în jocul ăsta nevorbit

şi netăcut cum se cuvine

de-a v-aţi găsitelea.

îmi caut părinţi, tăindu-mi

pământul şi ceaţa din carne vie,

şlefuindu-mi laturile imperfecte de carbon

să fiu destul de diamant.

să sclipesc mai tare ca soarele

ca, într-o zi caniculară de iulie,

ei să mă vadă.

ei să mă găsească într-adevăr

şi eu să fiu destul de strălucitoare

încât să merit să nu mă mai piardă

printre degete slinoase de somn,

saci de gunoi sparţi sub ochi şi

visuri neîmplinite.

străduire

cheia sol deschide multe uşi
dar nu şi inima ta.
sare pe portativ ca un arc,
se reflectă în încercarea neistovită
a copacilor de a strivi oasele cerului
în braţe -

dar nu are ecou.
nu în ochii tăi.
nu acum.
nu după ce ai aflat cine sunt.