a pus de un răsărit

 

sângele cerului

pe obiectivul camerei mele

curge, mânjeşte, vindecă,

rupe în fâşii de lumină tot ce am ştiut

până simt din nou.

Musafira

 

 

Poveştile toate, de-a fir-a-păr

despre ce nu mi-a ieşit şi unde nu am intrat

şi cine nu m-a iubit în nuanţa potrivită de beznă

şi ce om cu noaptea în suflet nu m-a văzut

luminoasă, de asta nu m-a urât,

şi ce am fost prea mult şi ce nu destul,

minciuni îmi toarnă pe săturate, aburinde,

în cana crăpată pe care mă mândresc că am dres-o cu fire de aur,

cea care pocneşte ameninţător la fiecare grad

peste temperatura camerei,

peste temperamentul păcii mele cronice

ca un asediu în propria tăcere

când în inima mea se ţipă Adevăr.

Mă socoteşte pe degete şi mă nesocoteşte

până mă fac oase lucioase şi neant prăfuit. 

Se aşază în mine ca într-un fotoliu comod pe care îl ştie din copilărie,

de când era copac, de când era câmp deschis.

Mă ameninţă cu un cuvânt mare cu vârful bont. 

Îmi ţine predici despre zei in care, instinctiv,

n-am crezut niciodată. Mă împarte 

ca pe o fracţie prea complicată,

mă scade din pământ şi nu îi dă cu rest. 

Îmi spune că prietenii mei sunt picături de rouă,

iar limba în care îmi vorbeşte ea, deşert. 

Şi eu o iau în corpul meu ca într-un refugiu. 

O ţin în braţe şi în lacrimi. 

Uneori, rar, când mă priveşte răsăritul

din unghiul potrivit, la ora potrivită, 

îi prind faţa între palmele mele sărate

şi văd cât de mult mă iubeşte

fetiţa asta speriată, mai tânără decât primul ei pas,

cu mama cu capul plecat şi tata întors cu spatele. 

Câte poveşti nu ştie. 

Nu ştie că scrie. 

Nu ştie nimic altceva decât poezia asta

pentru adulţi pe care nu i-a crescut nimeni.

S-au trezit doar, seminţe ameţite, 

că au petale mari şi parfum de nerecunoscut

şi zumzet de albine

şi, înrădăcinate-n durerea lor, n-au aflat

că se pot întoarce către lumină.

Musafira adoarme la mine în piept. 

Inspir. Expir. 

O aştept.

în grădina de liniști

plivesc zgomotul
dintre coardele harpei
până rămâne doar muzica
înmugurind
în straturi.

Tablou gri de decembrie

îmi intră copilăria în nări
crocantă, iubită,
neinvitată

acum când în sfârșit
nu mai am nevoie de nimeni
să-mi facă o cană de ceai de tei
și să-mi spună povești din lână
împletită cu fir de vis cu ochii
deschiși,

acum când în sfârșit
am o pădure de oameni fructiferi
cu rădăcini adânci în mine;
eu, propriul tril de privighetoare.

din ce în ce mai mult
simt cum din mine se țes poveștile.
știu fiecare șiretlic textil -
al meu și al tău.
văd, chiar prin ochi mijiți,
fiecare moș cum nu e crăciun.
fiecare miracol cum începe
cu mâinile, cu urechile, cu buzele
m.e.l.e.

sunt cărămida
chiar dacă tu mă construiești
cu timp din timpul tău.
sunt lovitura
chiar dacă tu mă mânjești
cu rușine din rușinea ta.
sunt revelația
chiar dacă în ochii tăi o văd,
carne din carnea mea.

cât nu ne uitam,
ceva
a continuat să moară
în jurul nostru și în noi.
plâng cu pescărușii,
cu râurile, cu jungla.

nici nu trebuie să mă desclădesc
din costumul ăsta de beton
care nici nu mai pare strâns,
nici nu mai pare costum.

uneori am un dumnezeu depresiv în mine
care se întreabă cât gri poate încăpea pe cer,
cât dor în corpul meu care nu și-a trăit
copilăria dintâi.

dar e târziu. se întunecă
deși mi s-a preaobișnuit privirea

și din zăpadă
mai rămâne doar
mirosul de aer înghețat.

Nesfârșire

 

Tu
prin spumă
îmi faci cu sufletul
în loc de mână
ca din altă viaţă a mea
ca dintr-un vis,
umbră de pe lună.

Tu
încă ai cerul zilei de vară în ochi,
o cameră doar a ta în pieptul meu,
satul copilăriei în voce
şi joaca
o păstrez eu în fiece mişcare.

Nu mai sunt valuri în mine.
Ai plecat ca un tsunami
şi, sincer vieţii aşa cum ai dansat-o tu,
furtuna care a răpăit pe pielea mea
şi în craniul meu şi pe obrajii mei
s-a liniştit până oceanul a devenit
oglindă în care văd stelele,
stelele în care încă te simt,
un Om din ecouri,
miere şi parfum de muşcată.

Şi iată cum, modestă, mi se termină cuvintele
dar poezia împletită din tăceri
pe care ţi-o dedic
nu se încheie niciodată.

Curgerea pe care am confundat-o cu o explozie

 

Furia mea a fost 

un râu mai turbat decât marea,

un subţire mai amplu decât orizontul.

Am fost un copil mai mare decât

lumea în care m-am născut. 

Aşa că m-am prefăcut 

că sunt izvor

hrănitor

gheaţă în formă de curgere

într-un univers vid, nud fără emoţie,

dezgolit de căldura care mi-ar fi topit

structura clară înapoi 

în dansul cu munţii care ar fi trebuit

să mă primească.

Întâlnire de lumină

 

și din pântecul de piatră al nopții
se va naște cel mai arzätor soare,
o portocală de lumină domnind
peste valurile spasme din inima mea
în care prea multe corăbii și-au văzut sfârșitul.
Din spuma valurilor sparte
ne-am format noi, nisip fin
care primește în răcoarea sa tălpile obosite
ale călătorilor rămași pentru o clipă lungă
fără destinație.

și când pieptul meu a cunoscut înecul,
te-am găsit pe tine
și când te-am cunoscut pe tine,
am înțeles aerul
și i-am făcut loc între cuvintele mele.

și din luna ochilor mei plânși
care au arătat puțin din cale în fiecare întuneric,
s-a născut de fiecare dată răsăritul.