Tablou gri de decembrie

îmi intră copilăria în nări
crocantă, iubită,
neinvitată

acum când în sfârșit
nu mai am nevoie de nimeni
să-mi facă o cană de ceai de tei
și să-mi spună povești din lână
împletită cu fir de vis cu ochii
deschiși,

acum când în sfârșit
am o pădure de oameni fructiferi
cu rădăcini adânci în mine;
eu, propriul tril de privighetoare.

din ce în ce mai mult
simt cum din mine se țes poveștile.
știu fiecare șiretlic textil -
al meu și al tău.
văd, chiar prin ochi mijiți,
fiecare moș cum nu e crăciun.
fiecare miracol cum începe
cu mâinile, cu urechile, cu buzele
m.e.l.e.

sunt cărămida
chiar dacă tu mă construiești
cu timp din timpul tău.
sunt lovitura
chiar dacă tu mă mânjești
cu rușine din rușinea ta.
sunt revelația
chiar dacă în ochii tăi o văd,
carne din carnea mea.

cât nu ne uitam,
ceva
a continuat să moară
în jurul nostru și în noi.
plâng cu pescărușii,
cu râurile, cu jungla.

nici nu trebuie să mă desclădesc
din costumul ăsta de beton
care nici nu mai pare strâns,
nici nu mai pare costum.

uneori am un dumnezeu depresiv în mine
care se întreabă cât gri poate încăpea pe cer,
cât dor în corpul meu care nu și-a trăit
copilăria dintâi.

dar e târziu. se întunecă
deși mi s-a preaobișnuit privirea

și din zăpadă
mai rămâne doar
mirosul de aer înghețat.

Nesfârșire

 

Tu
prin spumă
îmi faci cu sufletul
în loc de mână
ca din altă viaţă a mea
ca dintr-un vis,
umbră de pe lună.

Tu
încă ai cerul zilei de vară în ochi,
o cameră doar a ta în pieptul meu,
satul copilăriei în voce
şi joaca
o păstrez eu în fiece mişcare.

Nu mai sunt valuri în mine.
Ai plecat ca un tsunami
şi, sincer vieţii aşa cum ai dansat-o tu,
furtuna care a răpăit pe pielea mea
şi în craniul meu şi pe obrajii mei
s-a liniştit până oceanul a devenit
oglindă în care văd stelele,
stelele în care încă te simt,
un Om din ecouri,
miere şi parfum de muşcată.

Şi iată cum, modestă, mi se termină cuvintele
dar poezia împletită din tăceri
pe care ţi-o dedic
nu se încheie niciodată.

Curgerea pe care am confundat-o cu o explozie

 

Furia mea a fost 

un râu mai turbat decât marea,

un subţire mai amplu decât orizontul.

Am fost un copil mai mare decât

lumea în care m-am născut. 

Aşa că m-am prefăcut 

că sunt izvor

hrănitor

gheaţă în formă de curgere

într-un univers vid, nud fără emoţie,

dezgolit de căldura care mi-ar fi topit

structura clară înapoi 

în dansul cu munţii care ar fi trebuit

să mă primească.

Întâlnire de lumină

 

și din pântecul de piatră al nopții
se va naște cel mai arzätor soare,
o portocală de lumină domnind
peste valurile spasme din inima mea
în care prea multe corăbii și-au văzut sfârșitul.
Din spuma valurilor sparte
ne-am format noi, nisip fin
care primește în răcoarea sa tălpile obosite
ale călătorilor rămași pentru o clipă lungă
fără destinație.

și când pieptul meu a cunoscut înecul,
te-am găsit pe tine
și când te-am cunoscut pe tine,
am înțeles aerul
și i-am făcut loc între cuvintele mele.

și din luna ochilor mei plânși
care au arătat puțin din cale în fiecare întuneric,
s-a născut de fiecare dată răsăritul.

Neașteptate

 

Te scriu în calendar

în ultima clipă

cu ochii surprinşi 

de o stea în colţul unei fotografii vechi. 

Te ţin în vocea mea

până te vei încălzi, până te vei dizolva iar

în zilele gri, într-o margine de zâmbet, într-un vers de cântec. 

Astă seară dansez cu amintirea ta. Culorile tale. Iubirile tale

atât de tăcute, încât le uitam

prea des.

Acum îmi aprind artificii 

în vârfurile degetelor. Îmi pun o dorinţă.

Nu aia. E prea târziu.

Dar tu eşti căldura care mi s-a născut în voce

cu uşa prăfuită şi poezia neîmpărtăşită

deja între noi.

 

Maraton

 

Trec peste câte o zi

ca peste un obstacol într-o cursă cu obstacole -

inspir, iau în corpul meu cât soare pot duce

şi îl păstrez în plămâni cât timp îl pot păstra,

îmi spun o poezie ca o pasăre care îşi aminteşte

cântecul drumului său lung pe un cer pictat cu nori de furtună.

Vine noaptea. Vine somnul şi mă sărută vântul pe frunte

mândru de pasul de balet pe care l-am făcut în maraton. 

Dar vine şi dimineaţa şi vin sunete stridente de respingere

şi vin nopţi cu lună nouă când nu îmi amintesc

la ce bun doare zborul. 

Şi cad. Şi merg de-a buşilea pe podeaua propriei inimi

adunând cioburi de cuvânt nedigerat şi litri de sânge.

Şi nu mă opresc.

 

Conținere

 

Morminte vii, aburinde

ne stau sub limbă ca şi cum 

o parte din sine ar fi decis 

să nu mai fie. 

Ca un nor încordat, tremurând 

abia perceptibil, care crede

că dacă refuză devenirea ploaie,

nu îl vor mai durea picăturile 

de plumb topit. 

Iau în mâinile căuş

groapa pe care mi-am săpat-o în oase

şi tu îmi iei mâinile într-ale tale

şi poate acestea sunt cele şapte zile

în care prinde viaţă o întreagă lume.