condiţia umană

încet

tot mai încet

drumul de marmură pe care l-am iubit fără să ştiu

mă merge înapoi

tot mai încet

încet

mai dureros decât oprirea

şi mai nemilos decât lipsa de sens

este silaba pe care o cânt în clipa asta

alergând cu limba scoasă şi sudoarea curgându-i pe faţă

imediat în urma silabei pe care tocmai am cântat-o înainte

mă prefac ritm veselie viaţă elastic acum care nu mă mai termin

dar mă rup

mă rupe-n bucăţi

mozaicul din gunoaie colorate decupate în formă de stele

dăruiesc raze călătorilor de lângă mine

apun

şi cel mai dur ustură ideea că mâine

voi răsări

pe un drum în care voi fi şi mai puţin eu

şi voi vrea doar săcântsăcântsăcânt

să mă lichefiez

să uit

şi cântecul meu eretic nu va avea nici măcar

un ecou

prin viitor ca prin geam, opac

nimeni nu va şti

când îmi va muri ultima frunză

loială gravitaţiei.

mă voi face nevăzută

ca un fulg într-o troiană de zăpadă.

nimeni nu îmi va dărui ecou

să dăinuie din vocea mea

un vârf de cuvânt

cu care m-am ţinut de marginea vieţii

cât a avut sens şi încă puţin.

juxtapunere crudă

când nu ești orfan și ai o mie de mame
înflorești, plantă carnivoră
cu rădăcini adânci și destin anorexic!

mama căreia i-a fost abandonată
credința ta fără cercetări
și care ți-a primit cu brațele deschise corpul mic
de un an și trei luni și
patru sute cincizeci și șapte de dureri
fără cuvinte și cu picioare de vată,
mama care te-a învățat să mergi
și să fii iubită.

mamele care nu te-au cunoscut
dar ți-au imprumutat vocea lor
ca un steag al speranței necartografiate
și mai ales necucerite
când propria ta voce părea doar
răget sau zdreanță de șters pe jos.

mamele care ți-au zis că poți munți și vulcani
când tu buchisiseși din ochii altora
că nu poți nici o baltă.

mama care te-a ținut în brațe
când era frig în tine
și te credeai cea mai aprigă iarnă
pentru că încă nu înțelegeai
că meteorologii pot greși.

mama din tine, dâra de lumină
pe care o lasă prezența
unde mângâie trecutul cu talpa
trecând spre aici și acum.
mama din tine, fără copii din carne și oase,
dar cu atâta sclipire în ochi
pentru alți prunci ai singurătății!

dar doare iubirea sinceră
ca dracu'
când nu ești orfan și ai o mie de mame
în afară de femeia care te-a născut.

Blestemul

inima mea
între respirația lungă a întunericului de toamnă
și primul dans înghețat
al spicelor de grâu orfane la geam
bate aritmic
o speranță la stânga, trei dureri în jos,
o scurtă rătăcire de mine la dreapta -

pentru o lună deșertică, inima mea
seamănă cu o jucărie stricată intenționat
de un copil mare care face pipi în pat
și se trezește țipând că lumea e a lui, toată a lui,
toată numai a lui.

vrea să îmi rupă genunchii, să îmi spargă
dansul ca pe un clopot de sticlă,
să înțeleagă corpul meu că viața este
un noiembrie infinit
murdar de frunze pe jumătate descompuse
și plin până la refuz de despărțiri acoperite de brumă
și că nimic altceva nu poate fi
adevărat.

măsuri

cu ochii mei hămesiți
am cules atent
câțiva muguri de speranță
din ochii tăi
defileuri de durere
ascultând.

atât. 

După

inima mea îți știe ritmul.
îți are vocea în sânge.
curgi încă în mine
înghețat
blocat
permanent
fără mișcare & fără încetare
te-ai așezat în mine
irepetabil
ca un fulg de nea
și ai crescut
mi-ai ajuns până peste cap
și rămâi în mine
diapozitiv
într-un aparat defect
din fabricație. 

frunza de noiembrie

pe marginea

frunzei de noiembrie -

amintirea zăpezii.

într-o ruptură

galbenă-murdar,

parcă întreaga pădure

se vaită

de durerea copacilor tăiaţi.

prin suprafaţa

uleioasă, pământie, dulce

respiră pierderea

şi pariază

că nu va putrezi

nici primăvara

viitoare.

vântul

ridică praful

de pe rugăciunea mută:

dă, doamne, să

nu se mai nască

niciun verde

în lumea asta sortită ruginii!