casa bântuită

corpul ei din lemn
scârțâie
de oboseală cronică
la fiecare încheietură -

toți pașii

care i-au călcat
nu doar pragul,
podelele și treptele,
ci acoperișul, ferestrele,
mesele și bibliotecile -
au rămas în ea ca un făt mort
care încă îi zgârie pântecul
de copac măcelărit
în abatorul amintirilor.

voci care nu se mai aud

de secole întregi

o trag în jos

ca replicile unui cutremur
născute astăzi din interiorul ei
iremediabil zguduit

de musafirii nepoftiți

care i-au forțat ușa 

cu câte un cuvânt sau gest

și de iubiții care au fugit 

descreierați de frică

din calea șoaptelor din pereți.

imago

ce-i de făcut

când trebuie

să dovedeşti

că eşti

plenar

unul dintre ei

dar tu nu te mai

încadrezi

în aceeaşi familie

lexicată

ci ai devenit

nelimitat

de cromatic,

o melodie

pictată cu vocea

în afara portativului

pentru că atunci când

te-ai rătăcit

căutându-ţi instrumente

din oţel inoxidabil,

de neîndoit,

ai găsit o mare de inimi

din aer şi lemn de salcie

plângătoare,

cu valuri neuniforme

şi nisip

care n-a fost niciodată

prizonier

în vreo clepsidră

ce-i de făcut

când ei te vor înapoi

să te umfli cu supa insipidă

de gramatica rigidă

a limbii materne

dar tu deja

ai dat mâna cu timpul

şi porţi inele de viaţă

crudă şi aromată

sub ochii în care nu îţi mai

încape

strada lor cu sens unic

mindfulness greşit

de când mi-ai umplut valiza

cu argumentul de nerăsturnat

pentru gunoaiele

pe care deja le târam

după mine, cu muşchi indignaţi,

mi-am locuit gândurile

cioplindu-mi cu ele din corp

corabie cu pânze

să mă împingă vântul

spre o zare cât unghia de la degetul mic

spre care categoric refuz să privesc

cu mai mult decât poezie

în ochii ăştia ai mei

de pământ, nu de uscat.

călătorie în timp

mă scufund într-un vis

să mă botez singură cu lumină.

îmi înlocuiesc numele de ceară albă

cu unul din mişcare şi foşnet al vântului

prin bretonul primăverii.

mă scufund într-un vis şi, când mă ridic,

îmi curg din păr nori

şi din ochi, picături de zâmbet.

se făcea că

am înlocuit trecutul cu un cadou

ce m-a surprins şi pe mine cea de acum.

am luat timpul în gură ca pe o acadea

şi l-am botezat cu lumină din lumina mea

de care uitasem cu câteva ore în urmă.

de care nu ştiusem cu câteva decenii în urmă.

pe care am găsit-o în drum unde nici nu o căutam

şi din care mi-am construit o cale.

dar, încet,

mă trezesc.

mă tem

că încă

mă numesc

singurătate

sau diana

sau zi de iarnă muşcată de soarele vitreg vârcolac

sau un fel de tu dar fără stele în ochi

sau un fel de ocean care a renunţat la valuri şi se crede una cu vulcanii din el

sau vreo poreclă inventată de cineva care nu a putut să mă

cunoască.

despre jurnalul recunoştinţei.

mă păstrez între pagini de lemn pietrificat.

cuvinte vii ale căror celule au fost înlocuite
de tradiţii cristalizate, în care cu greu se mai poate

citi istoria.

mi s-a atrofiat mulţumescul pe limbă.

îmi creşte ca o ciupercă

pe pielea de cerneală a voinţei

care curge prin călimara cu capac închis

doar pe trei sferturi, cât să mai simt

mirosul pocnitorilor în zăpadă (dar demult nu mai ninge)

şi sunetul unei felii de cozonac în timp ce se naşte ca felie

(demult ştiu că nu există magie

nici dacă mi se luminează creierul pe un ecran

ca instalaţia de becuri când îmi amintesc

şi las să îmi picure fericirea din vârful degetelor

arătătoare, seara sau, dacă s-a adunat prea reală

bucuria şi nu încape, după trei luni, când nu mai doare

febra musculară la inimă, de atâta iubit).

anul ăsta a murit bradul şi am pus unul artificial în faţa uşii.

nu mai miroase a copilărie şi a mister. aşa am făcut

mai ales în stomac:  am stins lumina înainte să vină

anul nou şi i-am descântat speranţa şi

nici poveştile pe care le depăn din fir de amintire, pe pânza

jurnalului de recunoştinţă, nu mai miros a emoţie

şi nu se mai spală pe silabe după fiecare credinţă

disfuncţională.

am scris până când s-a şters din scris toată terapia

ca o pată de vişinată de pe bluza preferată

fix la un minut după ce ţi-ai dat seama că nu te mai încape.

o pierdere neobservată

mi-e dor de

cuvintele tale

care nu îmi erau adresate -

e ca şi cum aş pierde

o lume paralelă

în care iarna miroase

a flori de cireş

cu doar câteva luni

mai tinere decât viaţa.

enhydro

te păstrez viu

într-o bulă de trecut

în corpul meu rigid.

în inima mea de o transparenţă rigidă

unde ai fost prea binevenit

ca să te las acum să pleci

ar trebui să mă sparg

şi aşa ai aluneca din mine

ca orice strop de apă

şi n-ar şti nimeni că tu

eşti îmbătrânit în rele

în venele mele

cu riduri de iubire,

cu buze subţiri de furie,

cu păr de noapte şi privire de stea.

ai fi un oricine când te-ai evapora

afară din mine

sau, dacă te-aş congela

în indiferenţa mea polară,

te-ai cristaliza. ai deveni şi tu

din ce în ce mai rigid

în unicitatea ta

banală

până când m-ar durea prea tare

anii pe care i-ai nins în mine

minţindu-mă ca un neruşinat că eşti soare,

muşcându-mi din carotida de cuarţ înfiorat

ca să exişti tu deasupra timpului, superior mie,

tu, omul care poate cuceri teritoriul zeilor

şi aş exploda.

şi atunci ar şti toată lumea

că efemeritatea ta

n-avea ce căuta în mine.

n-avea cum să îmi ţină de cald

dinăuntru, pe aşa frig.

că efemeritatea ta de matusalem

mi s-a datorat mie şi

m-a distrus

... şi te-aş fi pierdut demult

printre picături

numai că tu ai rămas singura

picătură de viaţă

din mine.