dialect de Foc al cărnii,
nu te cunosc!
nu aşa, sub formă de cântec ars
şi întărit. şi risipit. şi colecţionat
în compartimente de plumb
între omuşor, laringe şi istoria
care nu poate să-şi mai conţină
rănile doar în copaci morţi la datoria
de a respira -
şi ăsta e rolul meu, să traduc trecutul
dintr-o masă omogenă de umbre care ustură,
în ceva ce poate fi înţeles
de sugari şi adulţi deopotrivă,
să forţez cheia sol şi să eliberez
ţipetele prizoniere din deşertul ăsta fără uşi
pe care continuăm să îl ţesem
ca pe o tradiţie de familie
împrumutată de tot universul.
vrei să te arunc la coş
ca pe o aripă fantomă
care încă mai poate învăţa
să zboare?
vrei să te dezgrop pentru a onora
strămoşii fără nume
care au uitat să te stingă
înainte de a adormi la sânul mamei terra
şi au fost certaţi de viitor pentru imprudenţa
de a naşte pui vii de întuneric?
astăzi, aleg să ascult.
tu sari din măruntaiele pământului
până la soare şi înapoi
vii mai puţin arsă, la fel de rotundă,
dar mai cântec. mai ritmată decât te ştiam.
astăzi, te ascult
cu urechi de cerneală
şi schelet de hârtie.
astăzi, eu sunt
şi tu eşti
în mine
o poezie
fierbândă
de viaţă
într-o limbă moartă
şi te respect
pentru că fără tine
nu aş fi putut ţine lupii
la distanţă
când nu eram pregătită
să fac nimic altceva decât
Foc.
