când inima îşi face plinul cu linişte

o cameră albă se întinde ca untul
pe pâinea corpului tău.
în mijlocul vidului, nu rămâne
nici un milimetru pentru întuneric
sau pentru zgomotul iubirilor
făcute bucăţele şi vândute drept puzzle
pentru copii care nu înţeleg imaginea finală.

când inima îşi face plinul cu linişte,
pompează culori din caleidoscop, le amestecă
până se aude cum se sparge încet durerea
de pereţii venelor epuizate.

când inima îşi face plinul cu linişte,
i se lărgeşte câmpul vizual şi
zăreşte
un mic ciob din Liniştea ce i-a fost promisă
de când timpul, de când viaţa şi de când Chinul -

pentru că, atunci când îşi face plinul cu linişte,
inima se şterge pe sine câte puţin,
ca omul desenat din beţe la doi ani
de care copilul era mândru
şi adultul se ruşinează.

gustă aroma de ofilire a umbrei din tine
şi puiul de întuneric din pântecul tău
va tăcea pentru încă o zi.

GROAZA

monstru sidefiu din lumină
cu două capete şi un sfert de
ceasornic în loc de inimă. bate
vântul ca turbat la fereastra
ochilor săi. bate şi îi deschid,
c-aşa se cuvine; deschid larg
gura şi-mi ies pe ea cuvinte
ca sărutul cerului de către aburul
trenului pe care îl pierd azi
şi în fiecare zi de acum încolo.

Groaza îşi botează urmaşii
în sânge care nu curge,
în gheţari cât un ocean întreg
care se topesc şi cad pe păr
vertical, în sus, ca un miracol
întors pe dos şi cu mânecile-nnodate.

urcăm împreună pe un munte cu sens unic
spre un fel de paradis care în limba noastră înseamnă iad
co-creat din vârfuri rupte de creioane colorate,
plastilină, primul râset al unui copil născut aproape mort
şi puţin din catifeaua ruptă care a fost cândva
vocea ta pronunţându-mi numele
lângă o promisiune sfântă, ca laptele lângă o ceaşcă de cafea.

şi luna călăuză? ca o omidă,
şi-a dat arama de fluture pe faţă
şi mi-a zburat din stomac
şi-a lăsat fereastra deschisă
şi-a intrat în locul său tot
Întunericul.

PEDEAPSA

soarele îngheţat, care încă mă orbeşte,
este doar o căpşună care a explodat de prea mult dulce
într-o zi de iulie când m-ai certat cu nori şi cu fulgere
pentru că, obişnuită, m-am aşteptat
la căldură.

nu mai există nimic
valoros în polenul ăsta.
albinele au uitat demult gustul meu.
mă apropii de cer ca de o uşă fără clanţă
şi n-am încotro, prizonieră
între braţele tale de fier ruginit şi de vise
mucegăite ...

acel moment lipsit de verde

se închid stelele
ca ochi obosiţi.

întunericul
nu mă cuprinde -

noaptea nu îmi vede umbra
pe asfaltul încă umed al viselor.

lumina îmi arde miezul
într-un final -

urme gri de suflet
sunt tot ce rămâne

când câte un copac
sau câte un tu

stă înalt şi ţeapăn
între mine şi soare.

ipohondria primăverii

primăvara tuşeşte frunze. copaci înfrunziţi parţial
la început de martie. iarbă amestecată cu zăpadă
ca nişte piese de puzzle prost potrivite.
are coşuri de lumină rece pe piele,
muşte şi fluturi să-i poţi număra pe degetele
de la o mână ...

şi primăvara cu ghioceii săi subţiri ca un gând
se crede toamnă
şi îşi plănuieşte iarna ca pe o melodramă.
ameninţă că se face artificii de crăciun
pentru că i-a fulgerat inima
un ultim fulg se zăpadă ...

îşi ascunde pudică merii înfloriţi.
iritaţia de viaţă din oase
îi inflamează acum gâtlejul
şi-i ies pe gură păsări cântătoare ...

fiori de schimbare
cuprind pădurea
bolnavă de mişcare;
îi înverzeşte vocea
şi suspină după pruncul de frig
care a fost şi (crede că) nu va mai fi.

cu susu-n jos: ghici în ce mână ţin iubirea

(şi alte jocuri de-a viaţa)



ce să vezi, ce se poate întâmpla
când absenţa ta aburindă
se lipeşte în fiecare gaură din istoria mea
ca de-o oglindă,
un frig care nu discriminează
ai soarelui dinţi albi ca infinitul, iarna,
sau pielea sa galbenă?

te port cu mine peste tot. eşti
pata oarbă din inima mea.
partea care n-a primit mesajul
propriei străluciri. eşti
pumnalul pe care-l păstrez în buzunar.
eşti sângele căruia-i e dor şi lene
şi prea poezie să curgă
după tine, în jos pe cărarea de munte
a amintirilor
cu conuri de brad şi zile de copil care păreau luni
albastre, umbre pe ceafa zeilor şi pereţii vieţilor
noastre,

când nu ne cunoşteam, când răul era bine
şi binele, un basm
în care eu încă mai credeam
şi pe care tu încercai să-l scrii, la fel ca mine,
dar în altfel de cerneală
de nemurire.

vestigii şi seminţe de lumină

părţi de lumină
se joacă de-a v-aţi ascunselea
cu perdeaua de întuneric
pe care ai ţesut-o ca noaptea
când, cu ochii larg închişi, refuzam
să dorm.

lumina ta este, cum ai spus:
ca o floare.
a înmugurit printre bălării
şi a explodat în petale de miracol.
m-ai molipsit de lumină
incurabilă.

astăzi văd
că lumina ta, ca orice floare,
s-a ofilit.
o mai păstrez, vestigiu
al unei poveşti sfinte, presată
între paginile unei cărţi groase
de istorie.

acum îmi rămâne doar o fotografie
cu un trandafir la întâmplare, pe care
soarele ce l-ai purtat în piept
cât ai putut
a pictat un univers întreg de culoare

şi cel mai nepreţuit dar:
seminţe mici, nevăzute
din lumina ta, care au avut timp
să prindă rădăcină
în miezul umbrelor mele.

astăzi, plantez şi eu, modest,
câte o sămânţă
unde nu se aşteaptă nimeni,
cu lumină din lumina ta.