văd ce ai iubit
şi mă strâng în jurul zilei de ieri
ca lămâia în jurul limbii.
văd cu ochi lichizi ce ai urât
şi nu mă apropii decât cu o geană de lumină
apoi fug pentru că mă frige trădarea care ar fi
în ochii tăi care nu mai sunt
şi când gândurile la tine îmi sunt perne de lemn
îmi aştern o poezie moale
în care să îmi doarmă
dorul
ce încă mă loveşte cu picioarele dinăuntru
şi refuză să se nască.
îţi poţi croi o viaţă întreagă
din alb şi negru
dacă înţelegi forţa
cu care inima hotărâtă conduce creionul
şi sensibilitatea calculată cu care alunecă
degetele patinatoare pe folia de gheaţă
a unei foi goale, în căutarea unei faţete
a frumuseţii.
poţi ţese culori şi texturi
cât spectrul vizibil şi o iluzie mai departe
din alb şi negru
când eşti fluent într-un milion de griuri
şi simţi pe papilele gustative lumina şi umbra
la fel de proaspete -
coci momente până se rumenesc,
adaugi detalii după gust
şi, voilà!
nu-i nevoie să gândeşti în toate culorile
ca să creezi viaţă.
Portret de AdiArt
lacrimile nu expiră.
le plâng după douăzeci și doi de ani
și au același gust când îmi frig obrazul.
proaspete ca și cum ieri aș fi văzut
copiii devenind ceață sub vocile de grindină
ale propriilor părinți afoni.
iubirea este o harpă.
mie mi s-a spus că sunt stană de piatră
așa că am luat o inimă de piatră
pe care nu o mai las din mână niciodată
dar vai, până și în ea pulsează
căldura mea renegată!
iar ei ... ei erau în mine
tăceri care îmi tăiau măruntaiele,
fugi care nefugindu-se mă ardeau
din interiorul pielii ca niște ruguri
și lupte demne pentru care aveau
pumni prea slabi și țipete ruginite
și obiceiul prost de a sta în genunchi
măcar în gând, imediat ce li se spune.
mie nu mi-a spus nimeni
cu subiect și predicat să stau în genunchi
mie mi s-a spuspuspuspuspus
ca o rugăciune urlată până devine ordin
că nu îmi pasă de nimeni.
asta era tăcerea mea. părea mai ușoară.
îmi era corpul modelat din baloane de săpun
ce treceau fantasmatice pe lângă viață
de la o distanță de cel puțin doi metri,
nu care cumva să mă păteze vreun cuvânt prea răstit
și să mă sparg.
pluteam și nu știam că pot decide în ce direcție; cu atât
mai puțin, că ar conta
să plutesc, în neștiința mea, lângă cineva.
...
dar încă le port pe toate.
amenințărilețipetelerănilepecarenuleamzăritloviturilenoriietichetele
tot ce li s-a întâmplat lor și am lăsat să cadă pe podeaua capului meu
ca niște vaze de preț, să se spargă de liniștea de lemn
- tot ce am crezut că nu mi se întâmpla mie.
nevăzute. fără vreo importanță practică.
le port pe umerii mei care dor ca o moarte trădată
când se despart de patul - iubit posesiv.
poziția nu e pentru mine. nici drepți, nici în genunchi.
doar o încruntătură ca un caracter kanji, neînțeles
de cei cărora îl adresez, îmi stăruie caldă pe obraz
pentru că, întârziate, inutile și superb de vii
în sinceritatea lor uitată, lacrimile nu expiră
*
și, deși ieri nu știam să spun povestea asta,
de asta sunt aici.
iubirea mea în valuri liniştite
curge printre insulele tale
sufletul livezii în cascade
muşchii mei îşi amintesc
camera încăpătoare
a unei seri târzii în care
nu trebuie să impresionez
pe nimeni
până dimineaţă stăm
îmbrăţişaţi dinăuntru
ne prinde în razele tentacule
soarele portocaliu de efort
când răsare
dar la lumina lui înţeleaptă
cu părul alb şi începutul la orizont
iubirea asta arată altfel
un puzzle ieftin
în culori ţipătoare
şi cu piese lipsă
imitaţie după tabloul
care mi s-a născut în inimă
într-o zi de septembrie
când nu eram singură
dar pe care nu l-am dăruit lumii
niciodată
iubirea mea în valuri liniştite
alunecă printre insulele tale
sufletul meu de livădar ameţit
învins de asfalt
în vise numărăm morţii
şi rătăciţii.
calculăm cu cinci zecimale
ce se va întâmpla dacă Moira
îmi pune pe umeri încă un şal
de plumb negru
şi o să fie prea mult şi pentru cine
doar mă ţine de mână
de la doi metri şi-o disociere distanţă.
în vise nu ne lingem rănile
pentru că trebuie să îi consolăm pe ei,
să le aducem perne pufoase
pe care să îşi liniştească gândurile
deşi ele, ca stelele roşii de pe cer, mai există
doar în capetele noastre încordate
şi în inimile noastre aritmice.
în vise căutăm explicaţii
ca un beţiv cheile la patru noaptea:
unde-i lumina mai multă şi noaptea mai suportabilă,
nu unde le-am pierdut.
ne aplecăm din şolduri betege şi muşchi tensionaţi
după mesaje migălite cu luni înainte
şi tot noi ne întrebăm dacă faptul că le găsim
(într-un moment de slăbiciune al vigilenţei)
înseamnă că am fi putut preveni ceva
din poteca bătătorită din inima codrului
spre care nimeni nu se îndreaptă voit.
care se venea singură.
în vise nu dormim. ochii ne aleargă
atleţi pe sub pleoape şi distingem
numărul exact de morţi
şi sperăm din tot somnul şi din toate arterele
ca măcar numărul rătăciţilor
să tindă spre zero.
