odă durerii

coarda de chitară întinsă

mi-a zgâriat unghiile şi urechile

de când eram mai mică

în inima mea

decât o ureche de ac

şi de acolo a izvorât

pârâul de frig roşu,

şi-a răpit porumbei albi

drept afluenţi forţaţi

să foşnească precum

le fredona vântul

prin pădurea lipsită de copaci

care creştea în mine.

luna a îngroşat gluma,

a alintat curenţii

cu un vârf de vers

cu sens greşit,

roşul care curge în mine

dinainte de a mă şti

s-a umflat, s-a făcut fluviu

şi s-a vărsat pe nesimţite

în oceanul care nu îşi cunoaşte

vulcanii şi cutremurele, ci doar

evaporarea. invitaţia vicleană

a lunii ascunse în spatele unui nor

prea muritor.

acum locuiesc

în coarda de chitară întinsă

care scoate sunete

ce te micşorează.

puncte de vedere

trebuie să ai cei şapte ani de acasă

ca într-al optulea să vină un om cu ochi proaspeţi,

să te vadă plângând şi să înţeleagă

de-ce-ul obrajilor tăi înnoroiaţi

de furtuna iscată pentru că cine te-a crescut nu a văzut

păpădiile care îţi ieşeau pe la colţurile zâmbetului.

golul

fructul iubirii noastre

este golul

pe care l-ai născut în mine.

a cărui ființă de nimic

și respirație de durere

și formă de oglindă

nu le cunoscusem înainte

nici măcar din vedere.

mi-ai curtat ochii

înăuntrul cărora înfloreau cireși

în plină iarnă, între lacrimile înghețate

de mirare.

mi-ai îmbrățișat îndoielile

cu un cuvânt.

îți visam atingerea și eram fericită atunci. 

apoi ai intrat în mine

întâi încet, 

ca un adolescent care se avântă în mare pentru prima oară.

mai târziu, ai început să alergi, să te izbești de pereții 

războaielor pierdute din mine.

m-ai vrăjit cu rima de la capătul unui mulțumesc. 

până când ai crescut

și-ai înțeles  pe jumătate și încă puțin

ce este ficțiunea

și-ai vrut să te eliberezi din plasa de fluturi

lovindu-mă în stomac cu un pumn de adevăr

care îmi rămăsese mic.

m-ai amenințat cu pistolul de apă

pe care ți-l așezasem topit la picioare

pentru că, altfel, durerea ta mi-ar explodat în cutia toracică

și s-ar fi sfârșit lumea ...

ai clocit oul meu de chin

din care a ieșit golul, 

carne din carnea mea

făcută fâșii de prea multă căutare

a vrăjitorului din tine

care murise de îndată ce ți-ai aruncat 

jobenul.  

murmur

adie o bârfă printre frunze

că există în adio 

o încercare de primăvară.

cică undeva, într-un colț de apus

oranj, s-ar fi adăpostit blândețea

focului din mine

și-ar fi învățat între timp ce-i joaca

de-a acasă secundă de secundă

și cum să încălzești un zâmbet

și cum să lași firele de iarbă 

în verdele lor de o cruzime

proaspătă.

sacrificiu

dărâm, nu mai am de ales.

ca să nu mă înec,

în punctul ăsta

de fluvii înnodate, trebuie.

dărâm poduri.

dărâm râmele visătoare

care au crescut în noi

și care de la început nu aveau ce trebuia

ca să devină fluturi.

dărâm lacrimile din care eu am încercat

să sculptez o plută

pentru amândoi, deși tu te făcuseși

prea mare, prea de plumb

ca să mai încap eu cu carnea mea moale

și cu sângele meu plin, lângă tine.

fie. îmi dărâm speranța

ca să năpârlească, să iasă din ea

o speranță proaspătă.

îmi dărâm iar fundația

pe care m-am construit

cu cărămizi din corpul tău

pentru că între timp te-ai transformat

în cutremur

și sub coloanele eului meu prăbușit

sunt prea multe flăcări

care merită salvate.

ieşirea

comunitatea este o rană deschisă.

m-am trezit într-o zi cu durerea

plină de pereţi pe piele şi fără nicio fereastră în ochi

precum o amantă cu care am fost prea beată să-mi amintesc

că am culcat-o la mine în piept

pentru că într-o altă zi,. demult, când nici nu m-am trezit,

oamenii care îmi atârnau de coaste mă agresau

într-un dialect infinit mai vulgar.

acum că i-am văzut ridurile lungi de răbdare

îmi curăţ puroiul din trecut. ies din rană

şi simt că sunt mai mult.

înghit aer curat pe nemestecate

în jungla întrebărilor, dacă

se va întâmpla ca data trecută?

trag în nări iubire din propria inimă

ca şi cum nu aş avea plămâni, ca şi cum nu ar conta

cultura asta ca o cetate construită din cranii ca al meu

pe care o părăsesc cu paşi puţin mai repezi

decât aş fi crezut în luna de miere a corpului meu.

privind epuizarea în față

epuizarea mea s-a transformat.
nu mai e pui, ci zare.
o zare spre care mă târăsc
în timp ce trecutul și departele îmi strivesc spinarea.

nu mai doare atât de tare încât să mă limitez
la existența de floare presată intre paginile
de istorie cu război și sânge
ale patului.

acum că am făcut cunoștință
cu dorința focului din mine
de a te arde pe tine cel din mine
până îmi purific inima
care nu a fost niciodată a ta
ci doar împrumutată într-un moment de
singurătate,

dansez salsa cu durerea mea
ca o renaștere din propriul pântec incomplet
care nu-i despre tine,
ci despre ecourile de cuțit pe care le-ai lăsat
la mine în carne și încă mai sunt
și nu-i despre nimeni,
ci despre ochii mei care încă mai văd lumină
după noaptea mai mult decât polară în care m-am învelit
când nu ți-am mai încăput între brațele analgezice.