de reţinut

1. sǎ îi cerşesc o firimiturǎ de furtunǎ:

îl voi ruga sǎ mǎ plouǎ
pânǎ îmi intrǎ la apǎ
oasele,
mǎ voi oferi cu împrumut frigului
fǎrǎ egoism, chiar în zilele când mi-e foame de mine
şi nu-mi mai rǎmâne poate nici data naşterii
de savurat pe ascuns -

atât de mult am nevoie
sǎ îmi arate cǎ a fǎcut o fotografie
şi e fapt dovedit cǎ îi
sunt curcubeu.


2. sǎ îi mulţumesc

pentru cuvintele decupate din ziar
şi extrase din pǎlǎria lui de magician,
la ora fixǎ
când aveam mai mare nevoie.
îi voi spune cǎ le-am respirat adânc
şi, încuiate cu cifru în corpul meu, s-au zgâlţâit
pânǎ au devenit
poezie.

şi pentru promisiunea
ca o parǎ aromatǎ
care şi-a amintit de mine şi de iubirea mea
în prima sǎptǎmânǎ din septembrie,
punctualǎ.
din suflet.


3. sǎ îi dǎruiesc jumǎtate de metaforǎ

din cel mai luminos haiku
pe care l-am descoperit vreodatǎ
bine îngropat în desişul limbii -

atât de luminos, încât
a trebuit sǎ înghesui mult întuneric
în douǎsprezece silabe
ca sǎ înţeleg ceva din strǎlucirea autorecunoaşterii
şi mi-e ruşine de câtǎ noapte
pot înghiţi pe nemestecate;

lui îi voi zâmbi doar un colţ de rǎsǎrit,
umbra oranj a ideii
cǎ mi-a fost tovarǎş bun
pe drumul ǎsta uneori înnodat
care numai eu ştiu unde duce.

îi voi scrie doar cǎ poate
nu mai e vina lui.

confesiuni la doişpe noaptea

i.


îl iubesc
pe zmeul din hârtie
de care mǎ leagǎ
doar un fir de aţǎ
şi copilǎria mea departe de casǎ.

*

mǎ bucur de el
ca soarele
care primeşte fiecare nor
cu braţele deschise
în lumina lui.

*

poezia asta -
nu, nu cuvintele amǎrâte
pe care le citeşti tu acum -
Poezia
asta, care-mi bate în piept
certatǎ cu ritmul,

nu
încape
în
mine.

este.

îşi dǎ voie
sǎ existe
prin mine
când uit sǎ mǎ uit
pe unde merg
de atâta drag.



ii.

vreau.

*

vreau
o bucǎţicǎ
din ciocolata ei,

aş urla

pânǎ se crapǎ cerul
într-un colţ, pe margine -

dar mami m-a învǎţat
cǎ nu-i elegant
sǎ înghit în sec -

nu mi se asorteazǎ cu
sufletul.

*

tac.

nodul în gât
merge cu o duşcǎ de ceai cald;
se înmoaie, alunecǎ ...

*

şi visez cu ochii deschişi:

se fǎcea cǎ era noapte.
pǎmântul nu mǎ mai vroia
sub aripa lui
rǎnitǎ.

tuna în mine. tuna dinspre cei pe care îi iubesc.
oricând, un fulger m-ar fi putut zdrobi
şi ar fi stors din mine
cenuşa.

se fǎcea
cǎ mi-era tare fricǎ;

nu existǎ legi contra fricii.

*

da, mǎi, mi-e poftǎ
de bucurii acidulate
cu multe euri,
de zbor împreunǎ
şi de el ...

mǎrturisire

omule frumos,


îţi mǎrturisesc
cǎ m-am nǎscut
din foc
prematur
cu picioarele înainte
şi cordonul ombilical în flǎcǎri.

de atunci, din prima clipǎ,
m-a lovit blestemul:
dacǎ te privesc în ochi
prea adânc,
rişti sǎ arzi din temelii,
contaminat de iubirea mea cronicǎ.


cu mult drag
şi cu scuzele de rigoare,

Copilul interior

arta victoriei

rǎzboiul
i-a rǎmas ridat pe faţǎ;

s-au cusut multe
la viaţa sa,
poveşti depǎşite
în pasul de vals
al timpului,
poveşti acre şi îndulcite artificial,
poveşti fruct
rǎsǎrite ca peste noapte
din rǎdǎcina vocii sale
fǎrǎ timbru, fǎrǎ destinatar
şi de fiecare datǎ trimis de un expeditor diferit
care locuieşte la aceeaşi adresǎ, în acelaşi corp.

între un cadavru şi o inimǎ încǎpǎţânatǎ
sǎ batǎ tare, tare
când n-ar fi trebuit,
a decis sǎ nu mai danseze în pas alergǎtor.

astǎzi îngenuncheazǎ,
chiar dacǎ îi scârţâie trecutul în oase;
miroase grǎdina într-o petalǎ de trandafir
cǎzutǎ ca un sǎrut de noapte bunǎ pe fruntea pǎmântului.

pradǎ uitǎrii, întrebarea -
şi ce dacǎ
i-a rǎmas rǎzboiul ridat pe faţǎ
ca încercarea de roman de aventurǎ
a unui puşti de zece ani ...

bine-ai venit

(bine sǎ pleci)




ca pendulul sculptat în cel mai fin detaliu
dintr-o picǎturǎ de lemn şi un kilogram din sudoarea sculptorului,
aşa şi eu, bolnavǎ de frumuseţea nimicului,
ştiu foarte bine când sǎ tic
şi când sǎ tac.

citesc milioanele de secunde
pe faţa ta machiatǎ cu fructozǎ
sǎ nu se simtǎ acreala sincerǎ a lǎmâii
şi ştiu sǎ scriu cu miezul fiinţei mele
bunǎ ziua şi la revedere, aceeaşi
caligrafie.

da, îmi place sǎ cânt
ca firele de iarbǎ îmbrǎţişate pe ascuns, între bǎncile parcului.
îmi place sǎ se danseze cu mine
la picioarele goale şi bǎtǎtorite.
da, îmi place sǎ cânt la orǎ fixǎ, iubesc
când ţi se întipǎreşte cântecul meu pe buze
şi ţi se lipeşte de inimǎ, ca propriul puls.

nu accept, însǎ, strivitul florilor
pentru simplul motiv cǎ nu mǎ asortez cu rochia ta veche.
meseria ta poate este sǎ mǎ tai din rǎdǎcini şi sǎ mǎ faci altceva,
niciodatǎ sǎ mǎ ucizi pânǎ nu mai rǎmâne niciun strop de bucurie din mine.

dacǎ uiţi, dacǎ mǎ laşi într-un sertar
cǎci ţi-e ruşine de zgârieturile mele,
îţi voi arǎta cǎ deşi am fost atâta timp binevenitǎ,
ştiu cel puţin la fel de elegant sǎ fiu bineplecatǎ

iar într-o zi fǎrǎ soarele ca o monedǎ din luminǎ
vitalǎ, dispǎrutǎ din corpul tǎu textil,
când nu vei mai ţine tu minte
ce-i ǎla timp de rugǎciune şi ce-i ǎla timp de compasiune
şi dacǎ ţi-a venit ceasul sau poate ţi s-a dat voie sǎ te mai chinui cinci minute,
vei vedea cǎ eu am ştiut mereu când sǎ tic şi când sǎ tac
şi nu-ţi convine ca eu sǎ tac tac tac
tac pentru totdeauna, poposind în acelaşi loc al cadranului, departe de tine.

valorez mult pentru colecţionarul cu ochi bun,
chiar eu, cu zgârieturile mele
şi cu istoria mea însângeratǎ
şi cu felul în care citesc timpul ca şi cum mi-ar fi limbǎ maternǎ.
ca şi cum eu însǎmi aş deveni limba maternǎ
a cuiva.

metamorfoza

renunţ
la stratul de singurǎtate supurantǎ
în care am fost învelitǎ
ca o crisalidǎ,
nemişcatǎ şi fǎrǎ spaţiu sǎ mǎ pot vedea
altfel.

mǎ desfac în straturi de luminǎ,
matryoshka ce se construieşte pe sine
invers:
cel mai mare strat, pǎpuşa pictatǎ
de un art-terapeut rǎnit aproape mortal
cu glonţul unei idei;
cel mai fin strat, culoarea
care zǎboveşte în codrul fiinţei mele
la vreme de zbor
şi liniştea în care mǎ adǎpostesc
când plouǎ.

îmi las florile sǎ se hrǎneascǎ
dintr-o lacrimǎ,
dau voie soarelui sǎ mǎ strângǎ în braţe,
devin curcubeu şi sǎrut cerul pe gurǎ.

renunţ
la stratul de singurǎtate supurantǎ
şi, sub formǎ de ţipǎt,
evadeazǎ din mine
fluturele de mǎtasea iubirii.

reacţie chimicǎ

mǎ scufund în tine
ca o vitaminǎ efervescentǎ,
sinucigaşǎ.

când sunt cu tine, nu mai sunt eu;
suntem o fierbere împreunǎ
care formeazǎ un element nou, tu+mine-->noi
unde tu eşti întotdeauna
subiectul. apa. esenţa.
şi acidulata de mine
sunt o amestecǎturǎ de bucurii ascunse sub pielea aerului.

mǎ scufund în tine;
aşa ştiu eu sǎ renasc.

*

un gând rǎtǎcitor
îl stropeşte în ochi
pe cel care ne bea
în formula asta:

dar tu? tu cine devii?
cu ce eşti mai hrǎnitor
când mǎ dizolv în zâmbetul tǎu?