noaptea pe malul Egeei din mine

în fiecare carpe diem
te pierd pe tine cel din mine
puțin câte puțin
cum își pierde un steag teritoriul
în favoarea păcii
degradându-se la lumina timpului
până se ridică într-o zi
complet alb.
în fiecare aventură amoroasă cu sine
ecoul tău în vocea mea rostește
mai puține silabe.
mă înclin pe celălalt mal al tristeții
- cât larg am parcurs, câtă durere
am adăpostit în corpul meu ca într-o mănăstire!
câtă iubire ciobită am primit
din brațele tale încordate, când nu știai
ce se face cu ea! acum
ești un val în oceanul
din mine. prefac totul în nisip. mă tem
de următorul cutremur, deși nu mai înțeleg
scrierile sacre ale civilizației dispărute
sub picioarele noastre călcând zări opuse.
ești un diamant din care au rămas în inima mea
fire de nisip cât eternitatea de fine.

și uneori vreau să nu te mai văd niciodată.

inspiraţie

parcă te naşti direct din durere,

nu din femeia pe care o doare.

cu dinţii tăi de lapte

şi cuvintele tale stâlcite

tu tai mai adânc decât cuţitul.

intri în mine mai adânc decât fundul oceanului.

mă botezi cu sânge din sângele tău

până mă dizolv în tine

şi când îmi dau seama că am uitat cine sunt - iată poezia!

când nu urli.

când colorezi luna cu carioca albastră

şi îmi zâmbeşti cu subînţeles.

când îmi primeşti furia-sugar făcând nani

şi o priveşti ca pe un cadou.

când îţi erupe răbdarea pe faţă

în riduri pe care nu le-ai ascunde

nici dacă s-ar sfârşi lumea.

tu mă umfli ca pe un balon de iubire.

îmi desfaci nodurile

şi eu mă metamorfozez într-o cameră largă şi moale

înăuntrul meu. acolo,

dacă nu stau atentă, cu mărunţişul

murdar de vorbe de duh pregătit în mână -

iată arta tăcerii!

inspiraţie, eşti

ceea ce nu se vede. dedesubtul cărnii.

dincolo de ochiul care plânge

ori de inelele de sub el, suveniruri din zâmbet.

tu mişti în mine.

palmele care aplaudă nu te cunosc.

coardele vocale străine, care te neagă,

nici nu te bănuiesc.

ghicitoare într-o sticlă pe mare

aud greierii

cum tac.

deja le pun nume.

le cânt de leagăn

ploi care încă nu

au atins pământul.

*

hainele mele, neşifonate,

sună a zăpadă abia ninsă

călcată de fulgi.

le mângâie aerul.

creierul meu foloseşte aerul

ca pretext, context de iubire.

ecoul e dulce în mine. ecoul

-iubire.

*

alteori, viaţa sună a

ploşniţă de câmp.

pierdută între treizeci

de zig-zaguri

de zgomot

de dragul şi de urâtul zgomotului

atunci mă arunc

în miezul bâzâitului.

mă confund

cu apocalipsa cât o afină.

am aripi. rătăcesc

în dinţii altora.

între cuvintele altora.

o pată pe un zid alb, în devenire -

şi pentru ce?

nimeni nu mai înţelege

măruntaiele întrebării

cu care mă confund.

cineva spune, totuşi,

nu există răspuns.

flush

se strecoară, seara, când nu sunt atentă,

în timp ce îmi întind corpul

ca pe un elastic cu noduri de speranţă la capete

după o zi cât o cană de lapte îndoit cu apă.

mă trezesc în întuneric

cu greutatea ei echilibrată strategic

între piept şi plapumă, între mine şi vis.

respir atmosfera încinsă

a popasului unde am tras, obosită, fără să ajung.

miroase noaptea a transpiraţie, a mucegai

şi a moarte

ameninţând cu răpirea cel mai acerb

pe cei al căror sicriu este sortit numai pentru umerii

pământului.

devin altceva. toată carnea mea

este acum amprenta ei,

amplificată,

vocea sa îmi curge din gâtlej în loc de ţipăt

şi aşa se formează oceanele de insomnie

cu insulele lor de poezie.

obrajii mei îi sunt megafon.

glasul său sparge toate geamurile

deşi trupu-i cadaveric nu lasă nicio urmă

de unde sonore

pe nisipul de treburi tăcute pe care calcă,

a căror vreme a erodat demult.

de asta se încăpăţânează degetul mic

de la piciorul stâng

să nu se mişte

decât greşit, vânăt, acuzator.

de asta îmi urlă muşchii

să mă întorc la hainele negre

croite din altceva decât o lună

mediocră şi un trilion de stele

îngrozite de apropiere.

eu am putere. cu ascuţiş mai luminat

decât al unei săbii de neînfricat.

poate o voi măcelări cu un vârf de stilou

cândva, când mă prinde răsăritul soarelui

şi poate în vreo viaţă de apoi

o voi preface în cuvinte

şi o voi îmblânzi.

dar nu astă seară.

nu în mileniul ăsta

prea roşu, de-mi ia ochii

şi nu mai văd cu ei

decât o mochetă murdară

şi popasul unde am tras, obosită,

fără să ajung, în paşi de uriaş

melc, nicăieri

fragilitate

m-am văzut cum eram

în suprafața liniștită a unui lac

și m-a desfigurat o frunză 

care nu și-a mai putut calma culorile

să se agațe cu ele de viață.

m-am îndrăgostit 

de căldura din privirea mea

oglindită 

în suprafața liniștită a lacului

și ne-a mângâiat bucuria 

o briză

și ridurile iscate pe pielea lui 

de apă cu răni adânci

mi-au făcut căldura 

bucăți.

ghem

să nu mă lași
mă deșir invers
spre interior
culorile mele devenite vulgare
iau firele răzlețe
le pun împreună
și nu cer nimic
pentru rănile rămase unde mi s-au înnodat
emoțiile
cu câte un trecător care încă nu știa
cine este, cine sunt

să nu mă lași
asta știu
deja sunt fluentă în limba abandonului
mă strâng în mine
aerul este prețios și încercîncercîncerc
să nu ți-l locuiesc prea mult
să nu mi-l fac prea al meu
să nu mă lași și tu

Dar

nu îți ascund
ritmul meu
dansul cu umbra
pasiunea pentru melci
dependența de orice mă îmbrățișează
măcar în singurătate
țipetele care au început din partea cealaltă a firului
și nu s-au oprit în mine
loviturile care nu au început de la altcineva
sau poate că da
și poate cel cu care joc v-ați ascunselea
sunt eu

mă fac ghem
dar storc poezia din mine
și toc întunericul din mine
proaspăt
în fața ta
miroase a trecut
are gust de sugar
și vaiet de martir care s-a înșelat
pe sine
mă strâng în copilărie ca melcul în cochilie
dar nu fac totul
să nu mă lași

din ocean

sug la sânul terrei

lacrimi

adunate picătură cu picătură

timp de miliarde de ani

în craterul 

ce se întinde unde înainte

îi bătea inima.