neglijență

m-ai condus înapoi

unde singura sursă de apă potabilă

este furtuna  

și nici tu nu m-ai învățat 

să dansez în ploaie.

mi-ai întins doar mâna, irezistibil de goală,

ca pe o invitație îngânfată să compun un ocean

din piesele de puzzle de uscat 

din ochii mei infertili.

m-ai condus dincolo de granițele

ținuturilor în care am copilărit,

dincolo de grindine peste inima descoperită,

pe marginea tornadei

pe care chiar tu ai plâns-o în mine.

m-ai condus înapoi

unde singura sursă de apă potabilă

este furtuna

 

și mi-ai spus - cu vocea atât de dulce

încât s-a rupt ceva în mine -

că în ritmul meu nu se cuvine,

că eu sunt frunză, iar toamna 

îmi stă tare bine în galben.

impresie

se întoarce

parcă de niciunde.

ceaţa face paşi

spre mine cea care înţelege

de ce vine de niciunde

şi de ce nu se întoarce

- pentru că niciodată nu a plecat.

întind braţele spre ea

dar ajung numai cu o frunză arămie

care mi-a căzut din inimă

când aproape mi-am amintit.

ea nu are istorie. are furnicături

în muşchi, de la jocul de-a statuia,

şi empatie fără să îi privească în ochi

pe cei pentru care tremură.

ea nu are istorie. are o degerătură de frică

pe piele - şi se felicită pentru alegerea

de a nu atinge pe nimeni

decât, uneori, cu o pană de vis.

distopia

știi cum e când ai o sută de ani
de singurătate
și mii de legende care, una câte una, s-au dovedit
a fi minciuni sacre
pe care chiar tu le-ai făcut
adevărate,
căci îl cunoști doar pe pădurar
și nici pădurarul nu vrea să te
măcar-taie?

tinerețe fără bătrânețe

lunile nu mai au culoare

sau consistență.

au devenit ca un nor

de hârtie.

un uter rău

care mă mai ține pe linia de plutire

din proprii ochi prea larg deschiși

prea mereu.

timpul se contractă

în pupile

fără nerăbdare.

doar cu vocea care tremură

când nu o ascultă nimeni

și nu știe dacă a plâns

sau cât se cuvine să treacă

între ultimul cuvânt

și următoarea familie lingvistică.

tablou apocaliptic fără ramă

nu mă mai încap cuvintele -
au intrat la apă
când ai încetat să mă privești în
ochi și să mi-i legeni între brațele tale
ferme ca un vis încadrat de soare fiert tare.

nici nu mi-am dat seama clar când
am purtat minutele fără tine până mi s-au lărgit
nepermis. iar acum este ocean.
acum este uragan. nimeni nu mai poate
să se scape din gura de înec cu colți de sare.

frunze colorate a uitare

stele de moarte
uită că nu s-au născut din cer
și, căzând, își închipuie
că îndeplinesc visul cuiva.

plutesc una peste alta
ca un râu vertical
în care peștii mănâncă
suflet de om crud
și devin solzii de pește
care le cresc pe vulnerabilitate
ca o boală ce le salvează viața
învățându-i că, orice s-ar întâmpla,
ei nu sunt nici pe departe
frunze care se descompun în culori
pe drum spre moarte.

cele două zburătoare interioare

i. ciocănitoarea

îşi închide aripile

ca să guste pe deplin

dulcele din lemn.

cioc-cioc-cioc până când

iubirea ei febrilă,

distrugând copacul iubit,

se preface în poartă

spre nicăieriul personal.

îşi face scorbură din trecut.

se culcă în îmbrăţişarea imobilă

a istoriei,

aşteptând să vină ieri

cu un cadou nou

pentru copacul găurit din sine.

ii. privighetoarea

veghează continuu asupra

trilurilor prea mari

pentru corpul său strâmt

din pene, zbor

şi iubire care nu are timp

pentru gravitaţii arogante.

nu iartă nicio dimineaţă

de la ritualul sărbătoririi

şi nicio pierdere

de la dumnezeul tradus în sunet

care, cumva, îi încape

alunecând din piept,

prin gâtlej, afară

ocolind nori şi îndoieli,

croindu-şi alt drum

spre soarele-mângâiere

pe care ieri nu l-a văzut

strălucindu-i.