te-am închis între paginile unei cărți
să nu mai poți ataca vreodată îngerii
ce umblă neînarmați și cu piepturi doldora de iubire
pe bulevardele furtunoase ale inimii mele.
să nu mai poți defrișa păduri întregi în ochii mei
cu un singur cuvânt rostit prea senin.
aici simt pe piele textura luminii.
gustul de caise al inocenței
îmi consolează viitorul îndrăgostit de ceață
(sau de stelele pe care le-am zărit în tine
înainte de a mă lăsa învăluită în bezna
din care ele se născuseră).
aici știu că există, dincolo de spectrul vizibil,
căldura brațelor și prospețimea aerului
și pofta însuflețită de ambele.
Friday, August 18, 2017
Saturday, August 5, 2017
chinurile ...
îmi ies curcubeie
ca nişte coşuri pe suflet -
încerc să prind razele soarelui
cu o plasă de fluturi
dar lumina zboară
ca ideile cărora nu le-a venit timpul.
iubirea lor se târăşte
- obosită, ridată -
pe coastele aerului;
din ochii mei
curg lacrimi de nisip
şi copila de cinci ani
din colţul ochiului stâng
încă speră că poate, poate
prin sacrificiul ei, le va dărui lor
clipe elastice cât un secol.
Friday, July 28, 2017
încercări de întâlnire
m-am născut din
spuma braţelor lui
şi din seminţele propriilor
ochi
mi-au crescut pe
pielea de nisip a obrajilor
valuri şi maree:
aşa începe povestea lunii.
*
cu mâini aspre
de istorie uitată,
el m-a botezat
întru ghiftuirea
focului
care îi curge prin
vene
de când era mic
şi nici astăzi nu a
ajuns
în oceanul îngheţat de
durere
al ochilor -
aşa se încheie de
fiecare dată
refuzul soarelui de
a se privi pe sine.
craterele mele
sunt oglinzi
ce arată ca nişte
răni.
Wednesday, July 26, 2017
feerică, despre întunecare
la mine acasă,
între pereţii de
eternitate
ai unui cristal -
din greşeală!
am vărsat sticla de lumină
pe costumul imaculat
al unui domn arţăgos
şi, se ştie doar,
petele de iubire
nu ies.
*
cât greşesc, râvnind
să mă pictezi tu
în culorile soarelui?
şi
să îmi poarte
altcineva
căldura în piept
ca pe o povară
scrisă în sevă.
Friday, July 7, 2017
mama risipitoare (de cuvinte)
sunt
murdară de stea
pe mâini
nu ca tine
pari
incandescentă
născătoare de lumină
morfină
durere aţipită
în pântecul tău
insipid
*
fotosinteză metalică
vers alb pe muzică
(păcălim surzii
ce circ
ce bucurie)
*
crâmpeie de fiinţă
sfâşiată
plâng
un plânset rupt
ca un ursuleţ
care a aparţinut unui copil
ai cărui părinţi l-au iubit
pe jumătate
*
narcis
doar
medita
*
calci pe suflete
lăsând urme de cerneală
nici mai puţin
nici mai mult
Thursday, June 22, 2017
şapte
şapte pitici
zboară bezmetici
în stomacul meu,
căci s-au definit printr-un basm
şi când s-a închis cartea. nu au mai ştiut
cine sunt.
*
şase cruci
îmi arcuiesc spatele
şi se teme o lume întreagă,
căci nimeni nu poate şti
în această viaţă
pe cine va nimeri
săgeata.
*
cinci simţuri
şi încă ceva ce nu rimează
ridică umbrele la rang de nori,
norii la rang de prieteni
şi, orbite de ceva ce nu poate fi numit
atât de brusc şi de brut,
nu mai văd, din tot întunericul,
decât lumina.
*
patru parfumuri
m-au tras spre tine
ca pe fulger spre fruntea mamei pâmânt,
să-mi scufund furtuna
în vocea ta de cristal cald
în care mă topesc cu lava
şi devin una cu apa -
curgătoare şi hrănitoare.
trei iubiri
mi-au înşelat paşii
să parcurgă drumul spre tine
până am venit mai aproape decât mi-am propus
şi iubirile au explodat într-un univers de călduri
şi atunci am văzut că nu eram doar
efervescentă. îmi crescusem rădăcini şi aripi
şi eram chiar
destul.
două zâmbete.
atât a contat.
îşi trăgeau sărurile minerale
din două piepturi
şi nu mai conta care era al cui.
un zâmbet cu
ochii-stea, pierdut şi regăsit
şi un zâmbet din catifea, ca să-l adăpostească pe primul
de propria iarnă, până învaţă să zboare.
iată pulsul unui univers
ce n-ar fi existat
dacă nu ne-am fi întâlnit
într-o zi, amândoi pregătiţi să fim
foaie albă de cer
pe care să-i permitem celuilalt să schiţeze
orice culoare.
oricât de nouă.
oricât de zgomotoasă.
Labels:
autenticitate,
crestere,
identitate,
metafora,
poezie,
prietenie,
relatie,
univers,
zambet
Zâmbetul
(lung, cât o clipă
în care chiar
suntem)
am cules - fără să ştiu! -
steaua căzătoare
care credea doar în lumină.
ea mi-a amintit
cum se răsare.
mi-a ghidat razele
şi mi-a dat re-naştere
din privirea-i blândă
reflectând doar strălucire.
când în atmosfera ei fulgera
şi eu tunam, ca un ecou,
ne-am îmbrăţişat -
viitorul meu şi trecutul său
s-au împletit, vindecând
chiar şi ce nu trebuia vindecat.
ne-am izbit istoriile şi umbrele
una de alta
şi ne-am trezit cântând
imnul morţii
în armonie, cu pathos,
aşa cum numai doi muguri de iubire
pot cânta împreună -
indiferent ce nume le dau
dicţionarele monolingve,
limitate la sunetele pe care
o mână de oameni
le-au ştiut scrie.
m-a înmugurit - fără să ştie! -
soarele care nu mi-a înţeles verdele, dar
aşa suntem noi:
el, plin de strălucire.
eu, pictoriţă de viaţă şi freamăt .
Subscribe to:
Posts (Atom)