sentință

te-am închis între paginile unei cărți
să nu mai poți ataca vreodată îngerii
ce umblă neînarmați și cu piepturi doldora de iubire
pe bulevardele furtunoase ale inimii mele.

să nu mai poți defrișa păduri întregi în ochii mei
cu un singur cuvânt rostit prea senin.

aici simt pe piele textura luminii.
gustul de caise al inocenței
îmi consolează viitorul îndrăgostit de ceață
(sau de stelele pe care le-am zărit în tine
înainte de a mă lăsa învăluită în bezna
din care ele se născuseră).

aici știu că există, dincolo de spectrul vizibil,
căldura brațelor și prospețimea aerului
și pofta însuflețită de ambele.

chinurile ...

îmi ies curcubeie

ca nişte coşuri pe suflet -

încerc să prind razele soarelui

cu o plasă de fluturi

dar lumina zboară

ca ideile cărora nu le-a venit timpul.

iubirea lor se târăşte

- obosită, ridată -

pe coastele aerului;

din ochii mei

curg lacrimi de nisip

şi copila de cinci ani

din colţul ochiului stâng

încă speră că poate, poate

prin sacrificiul ei, le va dărui lor

clipe elastice cât un secol.

încercări de întâlnire

m-am născut din spuma braţelor lui

şi din seminţele propriilor ochi

mi-au crescut pe pielea de nisip a obrajilor

valuri şi maree:

aşa începe povestea lunii.

*

cu mâini aspre

de istorie uitată,

el m-a botezat

întru ghiftuirea focului

care îi curge prin vene

de când era mic

şi nici astăzi nu a ajuns

în oceanul îngheţat de durere

al ochilor -

aşa se încheie de fiecare dată

refuzul soarelui de a se privi pe sine.

craterele mele

sunt oglinzi

ce arată ca nişte răni.

feerică, despre întunecare

la mine acasă,

între pereţii de eternitate

ai unui cristal -

din greşeală!

am vărsat sticla de lumină

pe costumul imaculat

al unui domn arţăgos

şi, se ştie doar,

petele de iubire

nu ies.

*

cât greşesc, râvnind

să mă pictezi tu

în culorile soarelui?

şi

să îmi poarte

altcineva

căldura în piept

ca pe o povară

scrisă în sevă.

mama risipitoare (de cuvinte)

sunt

murdară de stea

pe mâini

nu ca tine

pari

incandescentă

născătoare de lumină

morfină

durere aţipită

în pântecul tău

insipid

*

fotosinteză metalică

vers alb pe muzică

(păcălim surzii

ce circ

ce bucurie)

*

crâmpeie de fiinţă

sfâşiată

plâng

un plânset rupt

ca un ursuleţ

care a aparţinut unui copil

ai cărui părinţi l-au iubit

pe jumătate

*

narcis

doar

medita

*

calci pe suflete

lăsând urme de cerneală

nici mai puţin

nici mai mult

şapte

şapte pitici

zboară bezmetici

în stomacul meu,

căci s-au definit printr-un basm

şi când s-a închis cartea. nu au mai ştiut

cine sunt.

*

şase cruci

îmi arcuiesc spatele

şi se teme o lume întreagă,

căci nimeni nu poate şti

în această viaţă

pe cine va nimeri

săgeata.

*

cinci simţuri

şi încă ceva ce nu rimează

ridică umbrele la rang de nori,

norii la rang de prieteni

şi, orbite de ceva ce nu poate fi numit

atât de brusc şi de brut,

nu mai văd, din tot întunericul,

decât lumina.

*

patru parfumuri

m-au tras spre tine

ca pe fulger spre fruntea mamei pâmânt,

să-mi scufund furtuna

în vocea ta de cristal cald

în care mă topesc cu lava

şi devin una cu apa -

curgătoare şi hrănitoare.

trei iubiri

mi-au înşelat paşii

să parcurgă drumul spre tine

până am venit mai aproape decât mi-am propus

şi iubirile au explodat într-un univers de călduri

şi atunci am văzut că nu eram doar

efervescentă. îmi crescusem rădăcini şi aripi

şi eram chiar

destul.

două zâmbete.

atât a contat.

îşi trăgeau sărurile minerale

din două piepturi

şi nu mai conta care era al cui.

un zâmbet  cu ochii-stea, pierdut şi regăsit

şi un zâmbet din catifea, ca să-l adăpostească pe primul

de propria iarnă, până învaţă să zboare.

iată pulsul unui univers

ce n-ar fi existat

dacă nu ne-am fi întâlnit

într-o zi, amândoi pregătiţi să fim

foaie albă de cer

pe care să-i permitem celuilalt să schiţeze

orice culoare.

oricât de nouă.

oricât de zgomotoasă.

Zâmbetul

(lung, cât o clipă

în care chiar

suntem)

am cules - fără să ştiu! -

steaua căzătoare

care credea doar în lumină.

ea mi-a amintit

cum se răsare.

mi-a ghidat razele

şi mi-a dat re-naştere

din privirea-i blândă

reflectând doar strălucire.

când în atmosfera ei fulgera

şi eu tunam, ca un ecou,

ne-am îmbrăţişat -

viitorul meu şi trecutul său

s-au împletit, vindecând

chiar şi ce nu trebuia vindecat.

ne-am izbit istoriile şi umbrele

una de alta

şi ne-am trezit cântând

imnul morţii

în armonie, cu pathos,

aşa cum numai doi muguri de iubire

pot cânta împreună -

indiferent ce nume le dau

dicţionarele monolingve,

limitate la sunetele pe care

o mână de oameni

le-au ştiut scrie.

m-a înmugurit - fără să ştie! -

soarele care nu mi-a înţeles verdele, dar

aşa suntem noi:

el, plin de strălucire.

eu, pictoriţă de viaţă şi freamăt .