După luna de miere

 

După luna, anul, deceniul de miere,

după ce s-au uscat, spălat, plâns

şi ultimele picături de sirop

cu care îmi înşelam copilăria

când durea desprinderea mai tare,

când nu aveam alte braţe în care să

mă arunc -

vine oceanul şi şterge 

ideile absolute de pe nisip. 

Vine istoria, mă ia de mână şi mă conduce,

îmi arată miliarde de camere în care nu am intrat,

universuri întregi unde legile naturii sunt diferite

de cele din holul existenţial în care am stat atâta timp

în şosete, cu ploaia rece curgându-mi şuvoaie din păr

fără să îmi dau seama. Nici măcar la mine

nu intrasem, nu explorasem, nu iubisem pentru că nu mă

uitasem ce era de iubit. Cu atât mai puţin

în alte atmosfere, alte poveşti trăite în carne.

După luna de miere, vine vremea 

să zbor cu albinele, să le cunosc, să le cred.

Şi nu îmi va fi dor de tine, deceniu 

de căutat în grădini greşite 

ceea ce a fost întotdeauna minunat de sălbatic.

Loc pentru nuanțe de gri

Nu aveţi loc pentru nuanţe de gri,

pentru melodiile care se şoptesc

între arşiţă şi furtună,

pentru noi, cei care am gustat din mai multe vieţi

şi purtăm mai multe pălării, mai multe poezii,

suntem mai mult decât o foaie de hârtie

în bătaia vântului, căutare de sens

într-un leagăn care îşi pierde esenţa când stă pe loc

dar vreţi să ne prezentăm.

Să apărem distilaţi, decoloraţi, îmbătrâniţi

de ninsoarea anilor decupaţi din noi

pentru că nu corespund la milimetru

cu mitologia voastră despre ce este un om.

Vreţi să ne târâm pe genunchi prin holul îngust al unui cuvânt

vechi, tradiţional, uzat şi destrămat la capete

şi, vedeţi voi ... odată ce într-un ochi a pătruns lumina

descoperind toate ungherele fiinţei,

aşezându-se confortabil în măduva oaselor,

primind cu iubire toţi oaspeţii ...

acel corp incandescent nu mai poate fi 

convins de întunericul alb-negru 

în miezul căruia s-a născut, din care a crescut.

Povestea ascunsă sub fiecare clapă de kalimba

 

Prima sămânţă de sunet

am găsit-o împreună cu tine,

într-o zi toridă de vară, 

într-un oraş al muzicii

în care nu ar fi trebuit să atingem nimic

dar tu - cu vocea ta ca un zbor 

peste cursa vieţii - nu puteai

să treci printr-un loc fără să laşi amprente

mai adânci decât se observă la prima vedere

(uită-te la mine acum).

Eu dintotdeauna am fost muzică

şi niciodată nu am ştiut să mă fac auzită ca atare.

Am cules primul fir de notă

- necunoscută, dar uşoară şi verde crud,

melodie de plăcere în bătaia vântului cald,

esenţa hrănitoare a ploii într-o bucată de lemn -

cu tine, de jenă pentru mărunţişuri pământeşti

când erai o prezenţă în carne şi oase

dureros de vie şi imperfectă şi aproape.

Ai ştiut cât m-am ţinut de firul subţire, fluid,

ca o fâşie dintr-un cântec neprevăzut.

Din fir au crescut frunze de improvizaţie.

Le-ai ascultat. Ţi le-ai amintit. M-am mirat

când încă ştiai cum creşte muzica 

în grădina buruienoasă a inimii mele.

O speranţă de leagăn, ca puful de păpădie,

aproape floare.

Draga mea, înmuguresc cântecele 

pe care mi le-ai plantat în vârfurile degetelor mari

aproape fără să ştii, aproape împotriva voinţei mele.

Ies sunetele dulci şi pline din sinele meu 

şi se fac auzite

şi au contur din ce în ce mai sigur -

circuitul iubirii în natura mea umană.

Înfloreşte muzica în mine

şi în fiecare cântec, eşti tu.

E lacul nostru. E corul care nu a ajuns

să se audă şi în afara

unei poezii stângace, unui sunet rotund - acum infinit. Graţie

ţie.

 

Foaia albă

 

Cândva vei fi pus în faţa

unei foi albe;

mugurii de cerneală se vor fi deschis,

cum stătea scris în sămânţa de timp

ascunsă în pământ 

de un om naiv care n-a mai ştiut

ce altceva să facă. 

Poeziile, sensurile, iubirile, minutele de magie

din care s-a construit o viaţă întreagă

vor naşte cândva

- mult după ce vor fi călătorit

departe, fără cale de întoarcere, ca puful de păpădie

în gândul unei zile toride de vară -

o foaie albă.

Ţipătul lor va fi pastelat, ţesut din uitare şi praf.

Apoi, tăcerea

de după furtuna cu tunete, 

cea apăsătoare, care nu e chiar linişte,

dar dacă oamenii din jur nu s-au înrudit cu mine

prin cuvânt şi prin foc,

uşor-uşor, apăsarea va începe să sune

ca liniştea veritabilă, spaţiul gol 

va părea concluzia logică 

a tuturor luminilor laolaltă. 

Stelele gemene mi se vor lipi de trup,

dar şi pentru mine foaia albă va fi deja

singura poezie din univers care merită scrisă.

Nu voi mai fi căutat demult definiţia

perfectă, din carne şi cosmos,

a cuvântului furat de vânt

"acasă".

Acum, însă, îmi furnică încă 

singurătatea sub unghii

şi te întreb: ce vei face

cu foaia albă?

 

Când generozitatea generează sens

 

Să vopsesc toate zidurile cu poezie

până devin transparente. 

Să îmi sparg inima

ca pe o puşculiţă, ca pe un caleidoscop,

să mă joc cu mărgelele colorate viu de empatie

şi să fac modele pe asfaltul răcoros, 

să se simtă auzită toată lumea care nu îşi permite

să se rostească pe sine până la ultimul cuvânt

şi să îşi ceară dreptul din naştere

de albină care nu ştie ce gust are mierea. 

Să construiesc turnul Babel în mine însămi,

semeţ, până în cerul gurii, 

ca să înţeleg toate vocile care se ciocnesc

în trecutul meu, în prezentul lor

şi să nu mai fie nevoie de nicio cărămidă de neînţelegere

în jurul meu.

 

Momentul elastic de așteptare

Mă desfăşor ca un evantai

în mâna unui străin

care nu m-a privit în ochi

niciodată.

Cad cu zgomot

pe podeaua tremurândă -

oare ceea ce văd deasupra

este luna palidă

sau o oglindă?

Simt valuri răzvrătite

cum se lovesc crude

de nisipul moale 

al vieţii mele

şi încă nu m-au atins.

Aşteptarea 

mi se depune 

sărată

pe piele, pe răni, în privire.

Adevărul crud și regretele coapte

 

Mi-ai fost alături, sub piele,

când ai avut nevoie de căldura mea

care părea să răsară din lumina ta,

mi-ai fost alături cu vocea mai moale

şi mai rapidă decât lumina

când îmi stătea la revedere pe limbă

şi încă nu storseseşi toate poeziile de dragoste

din mine ca cerneala dintr-un stilou de plastic.

Am crezut în tine 

cum nu cred unii nici în dumnezeu.

Trupul tău se trăgea din pământul

solid care mă prindea oricând cădeam.

Am fost atât de transparenţi unul cu altul

încât ne-am lăsat reciproc vânătăi 

pe trecutul ca ursuleţul din copilărie

deja rupt de prea mult dor 

şi am jurat că asta inseamnă să fiu

iubită.

Mi-ai fost alături mereu,

mai puţin prin pandemie, morţi, război,

mi-ai fost cântec de leagăn pentru adulţi, lipit de timpan,

să nu pot auzi cum mă usturau strămoşii

pe care i-am înmormântat fără fast la mine în carne,

şi ai tăcut numai când ai greşit dureros

iar eu am sărit prea repede să te iert

ca şi cum viaţa îmi depindea de asta.

Tu erai fundaţia pe care mă reconstruiam

după atâtea răni cicatrizate, încât nu mi-am crezut

tălpile când am simţit, pentru o clipă, la început, că tremură

pământul pe care încercam să mă ridic.

Când a contat, 

când am lăsat să cadă o singură umbră de adevăr pe tine,

acum că universul rămâne tot mai alb 

în liniştea de după o mie de explozii -

eu, cu mâinile goale. Tu, de negăsit.

Deşi îmi ştii bine 

numele şi adresa şi inima şi singurătatea 

şi doliul şi durerea pe care am putea-o 

rupe ca pe pâine la masa nedreaptă 

la care stăm amândoi, vrem nu vrem,

şi cum să umpli golul dintre noi cu o mână întinsă.

Iată, un miracol: o poezie după care

chiar pun punct. Fără să te iert.