Poveştile toate, de-a fir-a-păr
despre ce nu mi-a ieşit şi unde nu am intrat
şi cine nu m-a iubit în nuanţa potrivită de beznă
şi ce om cu noaptea în suflet nu m-a văzut
luminoasă, de asta nu m-a urât,
şi ce am fost prea mult şi ce nu destul,
minciuni îmi toarnă pe săturate, aburinde,
în cana crăpată pe care mă mândresc că am dres-o cu fire de aur,
cea care pocneşte ameninţător la fiecare grad
peste temperatura camerei,
peste temperamentul păcii mele cronice
ca un asediu în propria tăcere
când în inima mea se ţipă Adevăr.
Mă socoteşte pe degete şi mă nesocoteşte
până mă fac oase lucioase şi neant prăfuit.
Se aşază în mine ca într-un fotoliu comod pe care îl ştie din copilărie,
de când era copac, de când era câmp deschis.
Mă ameninţă cu un cuvânt mare cu vârful bont.
Îmi ţine predici despre zei in care, instinctiv,
n-am crezut niciodată. Mă împarte
ca pe o fracţie prea complicată,
mă scade din pământ şi nu îi dă cu rest.
Îmi spune că prietenii mei sunt picături de rouă,
iar limba în care îmi vorbeşte ea, deşert.
Şi eu o iau în corpul meu ca într-un refugiu.
O ţin în braţe şi în lacrimi.
Uneori, rar, când mă priveşte răsăritul
din unghiul potrivit, la ora potrivită,
îi prind faţa între palmele mele sărate
şi văd cât de mult mă iubeşte
fetiţa asta speriată, mai tânără decât primul ei pas,
cu mama cu capul plecat şi tata întors cu spatele.
Câte poveşti nu ştie.
Nu ştie că scrie.
Nu ştie nimic altceva decât poezia asta
pentru adulţi pe care nu i-a crescut nimeni.
S-au trezit doar, seminţe ameţite,
că au petale mari şi parfum de nerecunoscut
şi zumzet de albine
şi, înrădăcinate-n durerea lor, n-au aflat
că se pot întoarce către lumină.
Musafira adoarme la mine în piept.
Inspir. Expir.
O aştept.
