sare de mare pe buzele care au uitat graiul setei

astăzi este ziua mea
de mări nevricoase 
și dans cu ritmuri turbate
așa că mă gândesc la tine
și mă lupt în nefericiri 
cu cei de lângă mine.

astăzi este ziua mea de încredere,
dar nu îmi spune nimeni
că cea mai adevărată liniște 
se naște din pântecul zgomotului 
care te face zob.

astăzi este ziua în care nu te iubesc
ci te caut cu disperarea însetată, înstelată
cu care cauți o ancoră 
în solul fertil al propriului eu.

stătătoare

ai pus vapoare grele pe umerii mării
și i le-ai împins adânc în coastele
ce priveau împietrite hotărârea ta de plastic
cum i se scufundă în măduva oaselor
otrăvind mii de specii de curgere
a curenților de iubire
dintre noi și largul în care se pierde
orizontul.

holograma

poate că raiul este un gazon neted

cu fire violet de cer crescând din apus

uniform şi poetic

doar pentru că paznicii seninătăţii

mătură oamenii îndureraţi

de pe alei, îi smulg dintre tufişuri

ca pe nişte păpădii cu suflet uşor

de dezrădăicinat.

poate că de fapt raiul este o boală mintală

a celor cu zâmbet prea elastic

ca să rămână o clipă, să mediteze

în poziţia lotus pe solul denivelat

al unui nor în timp ce se destramă

în fâşii de ploaie.

poate că raiul n-ar mai exista dacă

ne-am putea recunoaşte în oglinda

fulgerelor ca nişte tăieturi pe cord deschis

fără anestezic.

poate că dacă ne-am primi rănile deschise

cu braţele deschise şi cu ochii deschişi,

întunericul-puroi din ele,

nu am mai avea nevoie de rai

şi în grădină am creşte

fiecare la înălţimea miresmelor

din culoarea propriei voci rostind adevăr.

poligloţie nevrotică

am dărâmat uşi. am construit pereţi.

mi-am împărţit mintea in mii de cioburi.

fiecare ciob, un laborator de poezie.

inimi pulsânde. nici una nu ştie de celelalte.

dacă s-ar vedea, s-ar tăia între ele

cu lama câte unui cuvânt neşlefuit

lăsat să atârne la finalul zilei, ca un apus fără soare

cu febră musculară la picioarele de lumină

şi negare cronică a iminenţei nopţii.

*

am demolat sensuri ca să restaurez silabe.

să modernizez structuri gramaticale

ca şi cum aş face castele de nisip

în litiera unei pisici bătrâne, să dau formă

de altceva

trăirilor mele din ultimele ei săptămâni de

chin.

*

mă împart între viitor şi trecut

şi îmi dă cu rest de clipe sfărâmate

când mi-am trădat tălpile

că pământul infertil pe care îl călcam

şi pe care călcâiele mi l-au memorat

ca pe imnul naţional al unei ţări

în curs de dizolvare în sine.

*

fiecare inimă simte altfel sunetele.

în unele se umflă aerul precum un păun

cu pene pe care tronează, pictată de natură,

ruşinea.

în altele, pădurea păşeşte timid

lăsând urme subtile de verde, ca şi cum

s-ar teme să nu lase prea mult

noroi de ego pe faianţa strălucită

a urechilor cuiva drag care ştie să asculte.

în câteva, puţine, trag sufletele baloanelor

trântind uşa aproape în acelaşi timp, obişnuită

cu ticurile lor nervoase şi cu tabieturile lor

de oameni care doar în familie îşi permit

să fie bătrâni.

dar în nicio inimă, moştenită sau construită,

nu găsesc formula magică

să vindec bumbumul ăsta obscen

de tăcerea asurzitoare dintre

rugăciuni.

idila

cadavrul din patul meu

are vată şi cer de ceară-n urechi

aşa că n-a auzit când a murit -

acum e un întuneric invers:

se compune pe zi ce trece.

devine tot mai greu.

cu spirit de savant ludic, îşi explorează

viitorul făcut din raze de antilumină.

descoperă mereu câte o picătură de moarte

pe unde credea că a rămas viu

şi câte o halcă de durere care îi atârnă

de unde se simţise cel mai liber.

cadavrul din patul meu

mă atrage cu ambii poli,

ca un magnet bolnav.

facem dragoste pe ritmuri de marş funebru

în cinstea celei ce m-am păcălit că eram

când radia de viaţă reflexia mea în ochii

cuiva.

bucata de carne expirată şi vis rânced

pe care o ţin în braţe

strâns, ca şi cum altfel aş cădea ireversibil

în miezul meu de nucă necoaptă,

călcată deja-n picioare,

miroase a somn şi a trecut plăcut

- cât timp închid ochii destul de repede

să nu văd cum mi se târăsc

viermii lacomi ai ruşinii

în inimă ...

mărturisire

să ştii că mi-am pictat faţa în invizibil

şi te-am împins de pe acoperişul relaţiei noastre,

ca să nu apuc ziua

când fătul de curiozitate lipicioasă creşte şi deschide ochii.

am fugit din drumul încrengătură a urmelor noastre

înainte să naşti pui vii de întrebare.

înainte să îmi zăreşti gaura din inimă.

înainte să înţelegi că am fost folosită greşit de experţii în suflete,

uzată

de iarna trecuturilor dumnealor

şi de avalanşa pe care chiar eu încercam să mi-o presez, pudică, sub piele.

să nu ştii că m-au aruncat toţi,

căci arătam ca o bilă din cauciuc îmbătrânit, 50 de bani bucata.

să nu se zvonească şi prin ochii tăi însetaţi de competiţie că eu

nu sar

nici când zvâcnirea de viaţă pe care o numim ştiinţific univers

depinde de asta.

concert în sol minor de doliu, fără auditoriu

ninge cu idei de floare
din inima ta peste umerii mei.
ninge răscolitor.
ninge de nu-ți dai seama
că firimiturile de alb sunt rupturile
unui strigăt de ajutor încredințat
mamei sticlă, tatălui dop de plută
și mofturosului ocean.

mă împresoară mantia de întuneric
a paginilor după ce închizi nervos cartea vieții.
mantia de întuneric a metropolei din corpul meu
strălucește
când curg fulgii din gura ta peste subrațele mele
ca niște gâdilături neînrădăcinate în solul atingerii.
noaptea strălucește solar - involuntar, ca un strănut - rușinată
de impulsul spre lumină. astfel
iarna devine elastică, aburindă
până se transformă în carne descompusă de vară

și ceea ce pare a fi fost singurul colț viu
din inima mea, se îndepărtează plutind pe iazul pierderii
în forma rațelor care, din ninsoare, au crescut
sceptice și imune la starea de lebădă.

ninge din părul meu
trecut mai lung decât viitorul,
ninge bucăți tranșate de cântec de lebădă.