Surghiun

inima mi se face purice.
mă pișcă de piept
cu pofta mortului care încă-și amintește
ce însemna să fie viu.

te privesc. tu nu îmi vezi ochii
precum doi licurici care se compară cu focul,
cu primul foc descoperit de om -
cel care părea că nu se va stinge niciodată.

dansezi pe scena vieții mele.
o coreografie care mi-a marcat
podeaua din parchet laminat
a oaselor.
tu nu mă simți sub tălpi
și nu îmi auzi vocea cum te strigă
măruntă cât o șoaptă din cârpă ...

atunci inima mi se face lup.
urlă la luna palidă care mi-e gură
când îi întorci spatele,
mă devorează când nu te uiți
și mă regurgitează pentru a mă devora iarăși.

dar cel mai rău este când nu îmi întorci spatele.
când rămâi doar
într-o poziție oarecare
fără niciun unghi cu mine, fără puncte concurente
în segmentele de dreaptă care ne-au mai rămas
din viață.
atunci inima îmi îngheață
și îmi degeră urșii polari în vene.
atunci îmi amintesc că am uitat cum se moare.

atunci îmi amintesc că mi-am respirat deja tot aerul,
l-am împachetat cald într-un balon, i-am pus fundă
și ți l-am făcut cadou fără să-ți spun
a doua zi după ultima dată
când ai încercat să mă privești
dincolo de ceața unor ochi prea dragi.

și nu știu de ce
ți-am făcut așa un cadou trăsnit
și nu mai știu de ce
nu l-ai primit.

inima sălbatică

inima mea bate prea tare ritmul vieţii.
ia foc de la atâtea flăcări mici
ca o urticarie de iubire.
inima mea se ascunde ca un copil vinovat
în seiful cu cifru al pământului;
casetă prea mică de bijuterii prea mari.
mă fac că plouă şi nu reuşesc să intru la apă.
implodez în fiecare zi cte puţin
de teamă că mi-aş putea arunca în aer
comoara cea mai de preţ, acel loc drag
în afara mea, în braţele lor,
acel munte pe care nu obosesc vreodată să îl urc
pentru că în fiecare fir de iarbă, în fiecare zâmbet
îşi are ecoul potrivit
inima asta sălbatică a mea.

din jurnalul unui călător clandestin

cu mâini de copil, am plantat vise
ale căror fructe nu mai vreau să le mănânc
până la cotor.
otrăvitoare, mă îmbie cu atâtea culori vii,
ţipă numele meu din lumea de dincolo
de porţile din fier ruginit ale morţii.
mă scol din cutia asta strâmtă, trec
prin scândurile de uitare ca prin unt.
vin.
mă îmbăt de chemarea viselor
pe care nu mi le amintesc,
dar am un cronometru în piept
ce mă obligă să le trăiesc
azi cu tine, mâine cu el,
răspoimâine meciul final
între ochii mei şi soare.
şi am picioare ce nu ştiu să tacă
chiar dacă-i numai un foşnet de ploaie
şi ecoul paşilor mei păcătoşi
de om fără umbră.
cu gura asta de bătrân, nu îmi mai sărut
visele coapte
la lumina voastră de supernovă
ascunsă în buzunarul secret
al genţii mele de voiaj
clandestin.

condiţia umană

priveşti atent câte un obiect la întâmplare
şi, dintr-o dată, nu înţelegi cum şi de ce
a explodat la un moment dat o idee
de-a ajuns formă, s-a agăţat de trei dimensiuni
ca de nişte cârje şi de patru puncte cardinale
ca de nişte ţeluri. la ce i-o fi trebuit
ideii plămădite din nimic
tridimensionalitate?
- îţi întrebi ecoul
stânjenit, ca un elev de optsprezece ani
realizând pentru prima dată că este încă
repetent în clasa a doua.

tu, cerul
şi o piatră
sculptată în formă de amintire
de un artist care, nici el, nu a înţeles
de ce vrea să îşi nască ideile în această lume
a prafului şi a morţii şi a
umorului negru la câte un pahar cu vin alb.

doliu în alb

ca prin vis
se spulberă, stâlp cu stâlp,
fortăreaţa copilăriei mele,
cea din trecutul preistoric,
de când încă nu eram copil.

aici eroii se transformă în pietre;
ochii sticloşi de suferinţă, în nisip.
o voce senină îmi dă de ştire
că Uraganul mi-a mai nimicit
o cărămidă fărâmicioasă de iubire,
apoi iese soarele ca şi cum n-ar avea
timp decât să se joace printre morminte.

pe şantierul ăsta, transpir de douăzeci şi şase de ani
construindu-mi, lacrimă de rouă cu rouă de cristal,
un castel al Încrederii. aici praful şi ţărâna
sunt sfinte.
cândva erau primele trepte, cele care m-au împins
spre nori cu capul înainte, ca o mamă când fătul, deşi pregătit,
mai are jumătate de pas până la primii lui paşi.

astăzi îmi mai transpiră doar ochii
dând mâna văzului
prin lentila înceţoşată a timpului
cu primele soluri în care am prins
timidă rădăcină,
cu primele mame, cu primele versuri
mai mult împrumutate decât simţite.

astăzi, acea lume îmi înfloreşte zilnic în piept,
ca o sumedenie de muguri de inimă.

scriind, am depăşit graţia gimnastelor de ieri -

astăzi am curajul să fiu copil

şi, citindu-mi iubirile în palmă,
am învăţat în sfârşit să fiu eu.

ceva preţios

prinsă în gol
mă simt ca o aşchie
în rana deschisă
a pământului
care ţipă după oasele mele
cum ţipă un copil flămând
după mama
şi prea mic în spatele fustei
crede că nu mai există

de-a v-aţi ascunselea jucăm
în vid
un joc de popice fără popice
aruncăm bila abil
dar nu există perete
nu există limite
nu ricoşează
nimic
nici măcar
cel mai mic
minut
de
linişte

am prins ideea
găurii negre
între arătătorul şi degetul mare
al sufletului
ca între două foi de hârtie
atât de subţiri încât ţi-e milă să scrii pe ele
atât de subţiri încât ţi-e jenă să recunoşti că
vezi prin ele

te prind în gol
ca şi cum de asta mi-ar depinde viaţa
care înseamnă mai mult decât un pin
mai mult decât sunetul mic
al acului de pin care cade în noroi
te prind din gol
doar te rog ca de data asta
să cazi în sus-

la naiba cu gravitaţia şi cu bunul simţ!

manualul de istorie tipărit în corpurile noastre

cum să semnăm un tratat de pace cu viaţa
fără să ne rătăcească inima în războaiele
pe care le-am cărat în braţe
de prea multe ori mai aproape decât
scheletele visurilor noastre?

dacă mai strânse pe venele noastre
decât sângele, erau cicatricile,
dacă am avut chiar şi o oră mică
doar cât şaizeci de eternităţi
în care am ars la focul mic al emoţiei,
în care am plâns sevă şi am băut lacrimi,
dacă am avut chiar şi o secundă când
ne-am văzut unul pe celălalt
numai prin prisma orbirii,

cum să ne întindem acum pe tot cerul
ca spinarea curcubeu a unei pisici ghiftuite,
fără să simţim că ne-a rămas în stomac
o sămânţă încolţită de furtună?