Foșnet

 

Senină:

- Privirea 

prin care detaliile prindeau viaţă

şi viaţa prindea culoare.

- Tu care abia începeai să cunoşti soarele din tine

pentru că ţi-ai petrecut ani întregi, oră de oră,

ştergându-ţi norii de pe cer, rupându-i 

în bucăţi de senzaţie, amintire şi uitare,

dansând cu bucăţile de nor din tine

în perpetua încercare să creezi din ele altceva,

lumină

care să pătrundă prin alte furtuni ca ale tale,

să ajungă în miez.

- Grădina în plină floare

şi trişti copacii

care încă mai cresc

din inima ta

tăcută.

 

nu striga

 

furtuna este un spaţiu sacru.

trebuie să intri singur în ea

şi să te descalţi la intrare.

să faci loc primitor în ochii tăi

pentru firele de nisip şi cioburile de gheaţă

care intrând

îţi vor întinde spectrul vizibil ca pe un elastic,

îţi vor face lumina mai moale,

îţi vor smulge viziunea din rădăcini.

în timp, dacă stai perfect nemişcat

şi o simţi cum te locuieşte

ca pe o casă abandonată,

îţi vor creşte sub unghii seminţe de pace ...

dar pentru momentul ăsta ca un coşmar

care cuprinde întreaga istorie a omenirii

şi se desfăşoară în câteva secunde,

este numai despre furtună

şi despre ce îţi spui ca să pui un picior în faţa celuilalt

prin carnea ei de frig, de unul singur, 

cu ochii plini de tot ce doare

nevăzând un capăt spre care să te îndrepţi. 

Melodia curge și își leagănă izvorul

[Audio pe fundal de kalimba]

 

 

 

Mătasea lunii

se aşază cărare

călare pe mare,

să tot mergi

pe lumina sunetului rotund

până în pânzele albe

ale zorilor. 

instinctul de supraversuire

 

curg prin mine valuri de cuvânt

care au fost cândva unde

şi s-au născut dintr-o picătură de ploaie.

aprilie închide ochii

pregătit să hiberneze

în timp ce florile care i-au ieşit 

pe pielea de pământ

se deschid din ce în ce mai mult

în faţa soarelui.

cum altfel, dacă las să zburde prin mine

idei care nu se vedeau pe sine

prin povestea opacă despre a face

fructe sau nimic?

cum altfel, dacă le mângâi zilnic

cu raze de prezenţă?

într-un minut se poate naşte

o lume întreagă de culori

nemaivăzute

sau nimic - iar uneori există poezie

în siesta unui cuvânt care nu se vrea

decât actul vocii de a fi

- de a se auzi -

o picătură de ploaie - o sămânţă -

punctul şi virgula 

din care mereu vor mai vui

valuri vii de vers

oricât de noapte cu lună nouă;

 

exercițiu de imaginație

 

imaginează-ţi că eşti pinul din dreapta jos

din pădurea dintr-un cristal

o sclipire de viaţă 

şi eternitate în aceeaşi respiraţie

imaginează-ţi că eşti lupa care aduce soarele

nereuşind decât să provoace arsuri

şi deziluzie

imaginează-ţi că eşti o grădină întreagă

sculptată într-un măr mic decojit

imaginează-ţi că eşti o limbă moartă

în care s-au scris râuri de istorie 

în care nimeni nu îşi mai spune "te iubesc"

imaginează-ţi că eşti poezie

abandonată la jumătate

şi că nimic în lumea asta

nu a grăit vreodată

mai mult decât tine

imaginează-ţi că eşti gerar

şi cine are inimă să te cunoască

în mai multe lumini

ştie că tu eşti şi vară

 

Înrozire

 

Vine vremea celei de-a doua ierni

când totul trebuie să înmugurească

după sălbatica inimă 

a grădinăresei.

Când nu mai e timp pe pământ

pentru înfrigurarea gheţii

ori pentru florile ei perfecţioniste,

te aşezi confortabil în tine.

Respiri soarele 

uitat ca o pată încăpăţânată

într-un colţ din fiinţa ta pe care te-ai străduit

prea din greu şi prea mult să nu îl vezi.

Îţi înghiţi curajul ca pe o pastilă amară

şi expiri muzică.

Laşi să ţi se golească plămânii

de critici şi de aplauze.

Laşi să se limpezească oceanele în tine

şi devii aroma, culoarea, textura senină

pe care ţi-ai scris-o în măruntaie

de când te ştii, 

de când nici nu înţelegeai

că ce îţi dictau alţii 

e zumzet de tăceri fără conţinut.

Vine vremea celei de-a doua ierni -

te vei transforma, poate, într-un cireş înflorit

sau într-un val care umple clipa de viaţă

până la refuz, până te vei spulbera în picături rebele

de simfonie. 

 

Melodie (pregătiri de primăvară)

 

Roua

începe

cu frigul.

Ne ştim

prin corpurile încordate

şi foile albe din noi

din care am construit ziduri

pentru că asediul

s-a întâmplat

cu adevărat.

Ne vedem

prin aceste ferestre murdare, cuvintele

în limbi care nu se lasă

domesticite.

Ne vedem!

Curăţăm termopanul 

cu spumă de întrebări

şi răbdare.

Din inimile noastre

se întind mugurii,

o grădină către cealaltă

ne mişcăm uşor în lumina soarelui.

Din frig

ne facem picături de rouă

şi curgem 

una spre cealaltă, fără grabă.