Doruri terestre

Vreau să curg 

ca luna din fluviu în mare,

topită de un val înalt,

descompusă în lumini, 

să rămână doar un cântec

din mine.

Dar, asemeni lunii, sunt piatră

ruptă din mine 

de-o altă piatră, hoinară, 

nu de moliciunea hrănitoare, rotundă,

de care mi-e sete. 

Stau de pază

să nu lovească întunericul prea tare

în moalele capului

pământul, bătrân corp căruia îi cad pădurile.

Curgerea vie în care aş fi vrut să pier

din iubirea mea se naşte.

Acolo unde eu nu ating decât cu o rază

înfloreşte mareea 

dătătoare de dans şi de viaţă.

Căutări asimetrice

 

Călătoria nedorită

 

Am călcat în apele murdare ale propriului trecut,

m-am privit în acea oglindă 

ca printr-un întuneric brusc

care face ochii să doară şi inima să vrea

să fugă din piept. Să vrea şi să stea şi să

constelaţie de adevăruri care nu se asortează

dar merg împreună.

Am trecut încet şi împreună

prin apele murdare ale trecutului meu singură.

Tu ai ieşit fără de pată. Eu am ieşit mai întreagă

decât când m-am născut deja decupată în formă de trebuie. 

Acum te privesc printr-un cer mai senin.

Acum mă simt dincolo de carne,

o suflare de viaţă care continuă

şi devine propria melodie. 

cuvântul ăla care nu există în altă limbă

 

mă umplu de muzică

până la refuz.

până dincolo de bunul simţ.

până la tine.

o să-mi fac o barcă de hârtie

dintr-o pagină de murakami

o să-mi cântăresc sufletul

în balanţa speranţei

şi dacă pot 

eu cu petele de trecut

care nu sunt lumină

o să mă aşez în poziţie de fetus

în barcă

şi-o să plutesc pe râul styx

să îţi aud vocea

dând naştere unui singur cuvânt

n o u

până atunci

te privesc prin melodia

de sub degetele mele

bucata asta de timp împodobit

care nu ar exista

dacă nu ai fi fost tu.

ştii că ai lăsat în drumul tău 

urme de cântec?

 

Să fim uniţi, să nu fim diferiţi, să ne tăiem limba când e amar adevărul de pe ea

 

Împletim culori, simboluri,

istorii atât de vechi încât nu mai ştim

dacă avem de ce ne simţi vinovaţi,

mirosuri de sacrificiu 

şi unire cu preţul empatiei 

pierdute pe drum 

pentru că nu am suportat niciodată

spaţiile goale, hârşâitul creioanelor

pe inimă cât încă ne schiţam propriul contur. 

E nevoie de curaj

să te opreşti o secundă

şi să laşi liniştea să te cânte

în ritmuri pe care nu tu le-ai ales.

Mai uşor să recităm aceleaşi cuvinte

golite de sens, pline de tradiţie, 

alea în care nu am încăput niciodată.

De ce să îţi urneşti vocea din amorţeală

să faci pace, când poţi atât de firesc

să te lupţi cu adevărul din tine

până devine mozaic din cioburi ascuţite de minciună?

Zboară bucăţi de hârtie colorată prin aer

şi ne petrecem iubirile şi durerile 

încercând să le prindem, ţinându-ne respiraţia, ţinându-ne

de mână doar ca nimeni să nu danseze

nişte paşi atât de vii încât ar fi

de nerecunoscut. 

 

🖤

 

şi din soarele care a răsărit din nou

de prea multe ori

şi din râul care şi-a iubit nestăvilit natura de râu

şi din muntele care a rămas de piatră

s-a născut seceta. 

Au trecut zilele neîncetat, au încins horă,

mi-au călcat pe lacrimi în dansul lor 

mereu la fel de schimbător.

Aşa se face

că m-am obişnuit cu buzele uscate,

că m-am obişnuit să trăiesc fără o parte

din mine.

Îmi amintesc de firescul nostru de odinioară

ca de o herghelie de cai-fantezie 

urcând la galop pe pereţii interiori

ai inimii mele care nu se mai ştie 

întreagă

de atâta timp. 

Mi-e dor măcar să mă ardă setea.

Astăzi observ cum s-au stins stele în mine

când mi-am permis să adorm pentru o clipă

şi să visez altceva decât pe tine

când visul rămăsese singurul loc 

în care aveai ecou şi umbră.

 

Oul de lumină

... şi cântecul îmi arde carnea.

Carnea mi se sparge de trecut

ca marea de mal şi se face spumă.

Spuma tremură până vine o briză de furie

şi mişcă pietrele cu un milimetru. 

Milimetrul de mişcare infectează toată planeta

şi se învârte totul în jurul schimbării

până se crapă de ziuă. Iar ziua asta proaspătă

se ridică precum praful şi se preface

în cântare ...