exercițiu de imaginație

imaginează-ți

cum e

să vină cineva alb pe tălpi

de la plutire

fără să fi călcat pe uscat vreodată,

să se fi murdărit de nisipul îndoielii

ori de brațele elastice, cadaverice

care totuși se întind după tine

ca după ultima lumânare vie într-un uragan de indiferențe.

imaginează-ți cum ți-ar fi

ruptă. folosită - poate greșit. cu riduri de lumină sub ochi

de nu mai ai destul loc să plângi.

și vine cineva împovărat doar de iluzii, mare cât

pământul când își umflă pieptul de aer

urmând să-i spună lui atlas cât de zbor

își simte el spatele de planetă albastră.

*

da, domne. tu și cu ai tăi sunteți

mătase ecologică, neprihănită

de vreo omucidere, de vreo gravitație

care v-ar putea deturna

din drumul spre rai -

raiul persoanelor

cu tălpi albe

și suflet de spini.

introiecţii

ai avut dreptate. mi-a rămas din tine:

căldura moale în gîtlej

ca un acasă în voce, o îmbrăţişare în surdină

din interior spre periferia rece a singurătăţii 

şi un pitic în ţinuturile deşertice din creierul meu

care-şi face treabă cioplind pietre

cu reguli fără scop şi cu sensuri care se pierd

ca fluturii prin spărturile plasei de siguranţă.

piticul bate din picioare

de nervi că oamenii sunt ca picăturile de ploaie -

unici fiecare în felul său de a nu asculta

înţelepciunea lui de un metru patruzeci

şi urechi înfundate cu pagini de carte

iar căldura mi se cuibăreşte în muşchi -

urmând prezentul după miros

şi după urmele fine de vitalitate,

mă îndrumă, fără grabă, spre ieşirea

din labirintul de sufocări.

o zi în care nu doare

și vine o zi

când te trezești fără durerea

pe care ai crescut-o de când părea pui orb de pisică,

pe care ai ținut-o în brațe când

îți șoptea că-ți cântă serenade ghena

și-ți mai turna un pahar de vin.

te trezești

că plouă și nu-ți mai recunoști ecoul în mirosul de renunțare al picăturilor

deși nu faci niciun efort să-ți astupi urechile sau să-ți salvezi amarul de la înec.

singură-cuc

- știi pe de rost povestea, știi că ți-a fost milă să îi dai un picior

când a deschis ochii și s-a îndrăgostit de portocaliu

și-ai înțeles că era tigru, că îi era poftă de inima ta făcută fâșii,

intuiai încă de atunci că ... poate

era doar o chestiune de timp și de oase până când să se repete istoria,

să mori și să îți conștientizezi fiecare clipă de vid, să fii nevoită

a-i picta tu doliul în negru, după propriul suflet mușcat -

dar nu îți mai amintești

nici în ruptul capului

nici în moalele inimii

de ce

ți-a putut deschide puiul de tigru iubirea

ca pe o ușă cu senzori de cruzime

și de ce

ai considerat mârâitul lui indispensabil

pentru a mai curge sângele în tine

mai mult decât ai crezut în igiena propriilor vene.

așa se întâmplă, vine o zi

în care stai în poziție de drepți, fără motiv,

doar pentru că îți cântă viața în mușchi

o baladă fără alte personaje ori artificii

și pentru o singură clipă

te întrebi cine mai ești tu acum

când e liniște, nu se aude nici ploaia măruntă în jurul tău

iar inima îți dansează lin

spunând că muzica ta preferată

- cu tunete și poezie dusă la extrem -

a fost o escrocherie.

pas cu pas

când te recunoști

într-o baltă de nonsens pe trotuarul prost asfaltat al realității

ți se topesc tentaculele.

curg până se întăresc luând formă

de acțiune.

apoi, din nou, te uiți pe jumătate buimac

în buzunarul secret, să vezi dacă îți permiți curajul

de a te apleca din nou sub semnul întrebării

ca în fața unei oglinzi care nu respectă legile fizicii,

să afli cine ai devenit și pe ce cărări vrei acum

să te mai plimbi la braț de cerneală cu propria poveste.

doi bani. ultimii. nu-i dai

ca să mai crești un milimetru.

aștepți în gară trenul timpului

să călătorești clandestin prin uitare

până când vei fi construit

- doar din culoarea ochilor și din mirarea umerilor -

o ancoră mai solidă.

rubrica de anunţuri

i.

pierdut

om cu soare în piept

de reglat liniştea şi greierii nopţii.

ii.

pierdut

fluturii de durere melodică din stomac;

găsit

de pus în loc

tunete care îmi cutremură întreaga fiinţă.

iii.

pierdut

echilibrul ...

iv.

cumpăr

om

cu urme fine de ascultare selenară în ochi

- poate să strălucească sau nu -

şi cu o coajă de timp în inimă,

să ţină de mână fulgerele

care nu se mai învaţă odată

cu propriile tunete.

plătesc cu tot ce sunt ...

tînjre

să îmi scrii din adâncul timpului
în cerneală de mângâieri modelate
în formă de puține cuvinte

că mă auzi.
că auzi țipătul liniștii din vârful degetelor mele
cât lunile astea elastic de albastre

mereu noi, din care aproape am înțeles
numai norii și două litere din tăcerea ta
(un fel de nu, din care am ghicit că
nu încap în timpul tău
nici cât o bulă de ulei de măsline într-un pahar de apă
pe jumătate gol și pe jumătate încă-visând
la tine ca la un felinar a cărui lumină am citit-o
dar care nu m-a învăluit niciodată.)

fetusul de ziuă din pântecul poeziei din mine
tînjește
să îmi scrii din adâncul timpului
în cerneală de mângâieri modelate
în formă de puține cuvinte
că tu crezi
că este important
că este posibil
să resuscitez
lumina liber-plutitoare din mine
în camera de gardă pe care mi-o imaginez în ochii tăi.

stare de șoc

apari

parcă brusc

unde se așteaptă omu’ mai puțin, ca un gândac

care nu se ia după mâncare ci după mirosul de rușine

arzând ca o amenințare de moarte în piept

și bătând tobele sângelui prea grăbit

spre locul sigur pe care l-ai demolat

cu un cuvânt

pe care parcă

ți-ar fi fost și ție

frică să îl pronunți

îmi apari

în visele cu ochii deschiși

care nu sunt despre tine,

ca un licurici căruia nu-i pasă că întunericul nu-i despre el.

tu ai făcut umbra mea să fie despre tine

și acum mi-au coborât toate stelele în mușchi

cu gravitația și scânteierea lor nesigură.