înlocuiri și confuzii (cu intenții bune)

port un monstru în pântec.

fetus de furie

pe care am încercat să îl avortez

dar deja îi crescuse tăișul de spadă

și, în loc să îmi extirp ura

din măduva oaselor trădate

sau măcar din stomacul spart

în care spărgătorii au convertit toți fluturii la nihilism,

mi-am străpuns miezul.

am răsucit în rană

viitorul pe care mi l-ai rescris tu fără să ceri voie

să îmi mânjești măruntaiele

cu vocea ta ca o mătase

scumpă

cât distrugerea coconului care îmi conținea

linia melodică a libertății -

nu eram pregătită să zbor

din îmbrățișările tale

pătate de sânge, de liniște

și de încredere imperfectă

irosită ca o păpușă de vată în mâna unui copil răsfățat

pentru care orice mai puțin decât totul înseamnă nimic.

*

asta ai vrut

pentru rana mea care nu se vindecă

decât cu descântece în care te-ai hotărât

brusc

să nu mai crezi?

nu îmi găsesc puiul nenăscut de Furtună

între arterele și venele înnodate

cu Focul întors asupra mea însămi

ca tu să îmi rămâi acasă precum cochilia

unui melc demult mort, dintr-o specie demult dispărută.

*

prefer să naști tu Furtuna

de furii și muze

și răzgândiri ca tunete din senin.

mă gudur ca o pisică la picioarele păroase ale credinței oarbe

în seninul din tine

și în electricitatea sălbatică a propriului meu suflet.

*

... dar, din când în când,

doar cât timp închide ochii universul între două big banguri,

mi-e dor de brațele puternice ale femeii

care înfigea unghii de viață în carnea înflăcărată a unui pumn

și zbiera la nedreptate, să audă dumnezeu

că nu există divinitate decât când accepți însuși diavolul

din omul bun la suflet pe care îl iubești cel mai mult.

ipocrizii

te uiți cu ochi de cenușă,

întrezărești o clipă din răsărit

și îi reproșezi că umple doar estul

arzând cu lumina sa

a sânge și viață

spre deosebire de tine, pământ,

care cu umbra ta lacomă

acoperi totul când ți-e lună nouă,

încerci să albăstrești tu

până și stelele.

*

cu mâinile tale moi ca niște pungi de plastic

pline de ulei folosit, condamni la inutilitate

brațele din carne și oase care te-au purtat

în iubirea lor când era prea frig afară

și ți se amputaseră puterea și bunul simț

ca să poți trăi o viață mai ușoară.

*

cânt o doină de nedreptate

pe portativ de urechi surde,

doar pentru că

vin versurile peste mine ca o avalanșă

noaptea și trag toată pătura

de pe corpul meu de vinovăție ruginită.

cânt o doină de dor și de scârbă

pentru că și eu sunt înnorată

în miezul meu de răsărit

care, din cinci în cinci minute,

se bucură de propria strălucire

oprindu-se pentru a savura

parfumul  florilor care, cucerite de rouă,

îndrăzesc totuși să se deschidă.

sare de mare pe buzele care au uitat graiul setei

astăzi este ziua mea
de mări nevricoase 
și dans cu ritmuri turbate
așa că mă gândesc la tine
și mă lupt în nefericiri 
cu cei de lângă mine.

astăzi este ziua mea de încredere,
dar nu îmi spune nimeni
că cea mai adevărată liniște 
se naște din pântecul zgomotului 
care te face zob.

astăzi este ziua în care nu te iubesc
ci te caut cu disperarea însetată, înstelată
cu care cauți o ancoră 
în solul fertil al propriului eu.

stătătoare

ai pus vapoare grele pe umerii mării
și i le-ai împins adânc în coastele
ce priveau împietrite hotărârea ta de plastic
cum i se scufundă în măduva oaselor
otrăvind mii de specii de curgere
a curenților de iubire
dintre noi și largul în care se pierde
orizontul.

holograma

poate că raiul este un gazon neted

cu fire violet de cer crescând din apus

uniform şi poetic

doar pentru că paznicii seninătăţii

mătură oamenii îndureraţi

de pe alei, îi smulg dintre tufişuri

ca pe nişte păpădii cu suflet uşor

de dezrădăicinat.

poate că de fapt raiul este o boală mintală

a celor cu zâmbet prea elastic

ca să rămână o clipă, să mediteze

în poziţia lotus pe solul denivelat

al unui nor în timp ce se destramă

în fâşii de ploaie.

poate că raiul n-ar mai exista dacă

ne-am putea recunoaşte în oglinda

fulgerelor ca nişte tăieturi pe cord deschis

fără anestezic.

poate că dacă ne-am primi rănile deschise

cu braţele deschise şi cu ochii deschişi,

întunericul-puroi din ele,

nu am mai avea nevoie de rai

şi în grădină am creşte

fiecare la înălţimea miresmelor

din culoarea propriei voci rostind adevăr.

poligloţie nevrotică

am dărâmat uşi. am construit pereţi.

mi-am împărţit mintea in mii de cioburi.

fiecare ciob, un laborator de poezie.

inimi pulsânde. nici una nu ştie de celelalte.

dacă s-ar vedea, s-ar tăia între ele

cu lama câte unui cuvânt neşlefuit

lăsat să atârne la finalul zilei, ca un apus fără soare

cu febră musculară la picioarele de lumină

şi negare cronică a iminenţei nopţii.

*

am demolat sensuri ca să restaurez silabe.

să modernizez structuri gramaticale

ca şi cum aş face castele de nisip

în litiera unei pisici bătrâne, să dau formă

de altceva

trăirilor mele din ultimele ei săptămâni de

chin.

*

mă împart între viitor şi trecut

şi îmi dă cu rest de clipe sfărâmate

când mi-am trădat tălpile

că pământul infertil pe care îl călcam

şi pe care călcâiele mi l-au memorat

ca pe imnul naţional al unei ţări

în curs de dizolvare în sine.

*

fiecare inimă simte altfel sunetele.

în unele se umflă aerul precum un păun

cu pene pe care tronează, pictată de natură,

ruşinea.

în altele, pădurea păşeşte timid

lăsând urme subtile de verde, ca şi cum

s-ar teme să nu lase prea mult

noroi de ego pe faianţa strălucită

a urechilor cuiva drag care ştie să asculte.

în câteva, puţine, trag sufletele baloanelor

trântind uşa aproape în acelaşi timp, obişnuită

cu ticurile lor nervoase şi cu tabieturile lor

de oameni care doar în familie îşi permit

să fie bătrâni.

dar în nicio inimă, moştenită sau construită,

nu găsesc formula magică

să vindec bumbumul ăsta obscen

de tăcerea asurzitoare dintre

rugăciuni.

idila

cadavrul din patul meu

are vată şi cer de ceară-n urechi

aşa că n-a auzit când a murit -

acum e un întuneric invers:

se compune pe zi ce trece.

devine tot mai greu.

cu spirit de savant ludic, îşi explorează

viitorul făcut din raze de antilumină.

descoperă mereu câte o picătură de moarte

pe unde credea că a rămas viu

şi câte o halcă de durere care îi atârnă

de unde se simţise cel mai liber.

cadavrul din patul meu

mă atrage cu ambii poli,

ca un magnet bolnav.

facem dragoste pe ritmuri de marş funebru

în cinstea celei ce m-am păcălit că eram

când radia de viaţă reflexia mea în ochii

cuiva.

bucata de carne expirată şi vis rânced

pe care o ţin în braţe

strâns, ca şi cum altfel aş cădea ireversibil

în miezul meu de nucă necoaptă,

călcată deja-n picioare,

miroase a somn şi a trecut plăcut

- cât timp închid ochii destul de repede

să nu văd cum mi se târăsc

viermii lacomi ai ruşinii

în inimă ...