pui orfani şi poveşti nedorite

glandele lacrimale ale cerului
au secat.

un pinguin orfan
se înveleşte cu păturica de nori
şi visează la o lume
în care discurile nu sunt de foc
ci de vinil.

lipa-lipa, îşi lasă urmele somnambul
în formă de poveste
pe inima mea
şi a ta

şi a umbrei noastre care, tot aşa,
este o poveste scrisă fără cerneală şi fără voce,
doar în paşi
pentru că nu am fost atenţi unde călcam
şi am alunecat
într-o flacără pe care cineva, cândva
a lăsat-o în inima mea şi-n inima ta
într-un colţ de seră în care nu trebuia.

pentru că nu se ţine parastas pentru cei care încă respiră

destinul negru în cerul gurii
cască.

astăzi ningea
în mintea mea -

să albească
toţi şi toate:

cântecul păsărilor
plecate,

locul unde ai fost
cel mai fericit
al cărui contur
s-a îmbolnăvit
de ceaţă
ca o acuarelă de amator

şi căldura miraculoasă
a mâinilor tale

pentru care
mă şterg din catastiful celor vii
cu o îmbrăţişare
ca o radieră.
spasm de cauciuc.

tabula rasa.

nici măcar o lumânare
să-mi pomenească numele

nu ştie unde, căci nu sunt moartă,
dar nici lumină nu se mai poate numi
aburul care încă-mi iese pe gură
din inerţie, din teamă şi din alb.

în oglinda crăpată a ochilor lui

după a o mie una moarte
din istoria mea,
am învăţat, literă cu literă,
să trăiesc în altcineva -

eram o geană de soare
pe sub care el vedea
verdele pădurii
în fiinţa mea.

vântul cânta în vocea lui
cu acorduri de frunză,
mă modela pe mine
într-o melodie

pe care aproape reușisem
să o memorez, să o respir,
să o inspir în mugurii timizi
care erau inimile altora,
încă nealfabetizați în arta
de a trăi în cineva


când ceva s-a schimbat.
i s-a ridat fruntea de fulgere
şi mi-a pronunţat numele
ca pe un cuvânt abstract într-o limbă
străină.


încă sunt eu în altcineva -
un fir de nisip în ochiul lui.
lacrima care cade doar din cauza
încălzirii globale din braţele mele
defrişate de iubire, inconştiente,
dăruite prematur unei noi lumi.
galbenul firului de iarbă
care s-a săturat să aştepte trecutul
la fiecare război.

după a o mie doua viaţă,
î n c o t r o ?

căpșuni și vanilie

noapte tulburător de senină.
pe fereastra pielii
se zăresc toate constelaţiile de vânătăi
şi o lacrimă în formă de semilună
care demult a abdicat de la tronul propriei poveşti.

gerul îi asediază întreaga piele
intrând prin crăpături. un râu de ţipete
unde pietrele din suflet se topesc şi tac.
tata stinge întregul ocean cu o singură flacără.
oricum, mama a astupat demult toate izvoarele.

se trezeşte străină la poalele unui munte
care a secat înainte de a fi curs din el viaţă.
la sânul pământului ăstuia, nu se rostesc rugăciuni.

*

soarele rânjeşte pe cer.
străzile de duminică sunt copleşite de verde.
furtuna care face totul să pară viu acum -
ştearsă cu buretele de pe tabla murdară a sufletului.
ochii se închid. miroase a curcubeu iertarea negrăită.

tăticul îi întinde fetiţei un cornet.
îngheţată de căpşuni şi vanilie.
ca pe un inel din argint cu rubin,
copila şi-l potriveşte pe buze,
inelarul iubirii ei strâmte.
împăcarea are gust de ziuă
şi de nori şi de joacă şi de
cântec de ciocârlie.

căpşuni şi vanilie,
refrenul de un vers, care îţi rămâne în minte.
căpşuni şi vanilie,
există un dumnezeu din zahăr pentru fiecare om rătăcit.
căpşuni şi vanilie
umede, căci zburdă voioase în ele ca-n iarbă
razele soarelui.

îşi lasă papilele gustative să danseze
căci la noapte iarăşi va domni semiluna,
dar acum a primit în dar
spuma unei prietenii care, poate, totuşi există.

tot ce contează este
speranţa care se iscăleşte întotdeauna
cu îngheţată de căpşuni şi vanilie.

exercitii de echilibru

în picioare pe sârma vieţii -
mă clatin
când visez cu ochii deschişi
să merg în mâini.

*

ghemuit în pântecul iubirii -
făt în vârstă de zece luni
- mi se albeşte părul
pentru a compensa lipsa
de sclipire în ochi

şi ninge
cu flori de cireş,
ninge peste primăvară
cu speranţe avortate
şi mame vinovate.

*

inspir.
expir.

învăţ
punct cu punct
să fiu egală
cu mine.

expir.
inspir.

un cântec pe care
nu l-am auzit niciodată

doar noaptea
mi se strecoară în ureche

şi cred că mi-a înebunit
buricul.

mă gâdilă orizontul

şi sârma de sub tălpi
îmi intră în piele
ca o cremă împotriva ridurilor -

radieră cu care se şterge istoria.

inspir.
expir.

prin centrul de greutate

înot
spre început

şi ţip.

îmi iese inima pe gură
ca o eczemă.

da, a venit
Timpul

să aştept.

să pictez
în culori care încă nu se văd

şi să nu îmi cert bătăturile
mâinilor care m-au adus până aici
pentru albul paginilor
care nu au fost scrise.

*

când visez cu ochii deschişi
să mă arunc în coşul de gunoi al vidului,
mă clatin şi

rămân dreaptă, sfert de pas cu sfert de pas
în mâini pe sârma vieţii

şi asta este mai important decât orice
nuanţă de alb
şi mai grăitor decât orice
poveste schiţată-n negru.

 
 

 

 

15 octombrie 2015

reflecţii în tren lângă o umbră

în trenul ăsta aproape gol,
fiecare om condamnat la Călătorie
are loc lângă durerea lui.


la câteva scaune distanţă,
o femeie rupe un suspin
direct dintre coastele cerului
pentru cineva care n-a avut
nici măcar o umbră.


eu,
lângă o umbră ce seamănă
cu lumina pe care n-am îndrăznit
s-o murdăresc cu amprenta privirilor mele,
mă înec în tăcere.


dar
cel puţin seamănă.
cel puţin altcineva şi-a găsit vocea
şi cel puţin eu am o umbră.

cel puţin ...

un alt fel de şah mat

piese rupte
şi suflete de copaci bătrâni
ce suspină din adâncul lemnului.

nebunul a rămas fără cap
şi a luat-o pe verticală
să ucidă Regele pe care ieri
abia îndrăznea, cu vârful moale
al unei idei vagi,.
să îl peţească.

calul a rămas fără ochi.
văzul lui strâmt, care mereu
l-a ghidat către eul său
cel mai adevărat,
astăzi l-a convertit la crezul Întunericului
şi poate mâine îmi va lua picioarele la spinare
şi vom păşi în noapte, îndrăgostiţi de fapte
imaginate, care n-au avut destul sânge
să se întâmple în realitate.

tura a luat foc
de la scânteia din ochii tăi
din cărbune încins.
i s-au topit pereţii
cum e mai grav - dinăuntru

ca ochii Reginei, mină de creion şters
care n-a crescut niciodată mare
diamant.
majestatea sa, luna
se strecoară, palidă şi nefertilă,
pe lângă câte un val care îi dă cu tifla.

eu, eu am fost Regina
şi-am ajuns o zdreanţă de suflet
ţesută din scamele unui pion.
mă mişc numai din inerţie,
câte un pas mic o dată,
mereu în aceeaşi direcţie

şi sunt prima piesă pe care o sacrific
când viaţa devine numai un joc fără miză
(căci am pierdut înainte de a începe partida).
eu sunt baza. atomul răzvrătit al credinţei.
iubirea-n diagonală, întoarsă pe dos
ca o haină

din care s-a rupt de prea multe ori
pentru că oraşul ăsta al inimii
e deja suprapopulat
de răni
şi pulsul ei slab
acum este mai mult cusătură cu aţă albă
decât iubire.

Regele? regele
a abdicat.
s-a aruncat în flăcări
după un pion
care se deghizase în domniţă la ananghie.
tigrii i-au devorat coroana până la negrul sufletului său
de vlăstar care nu şi-a atins niciodată idealul în viaţă
şi, dacă n-a fost să fie copac,
a îmbrăcat
straie regale
şi mie mi-a dat
şah mat
după ce mi-a câştigat
Încrederea
prin strategia pacifistă a unei

îmbrăţişări, cu î atât de mic
încât nu mi-am dat seama.