cele două zburătoare interioare

i. ciocănitoarea

îşi închide aripile

ca să guste pe deplin

dulcele din lemn.

cioc-cioc-cioc până când

iubirea ei febrilă,

distrugând copacul iubit,

se preface în poartă

spre nicăieriul personal.

îşi face scorbură din trecut.

se culcă în îmbrăţişarea imobilă

a istoriei,

aşteptând să vină ieri

cu un cadou nou

pentru copacul găurit din sine.

ii. privighetoarea

veghează continuu asupra

trilurilor prea mari

pentru corpul său strâmt

din pene, zbor

şi iubire care nu are timp

pentru gravitaţii arogante.

nu iartă nicio dimineaţă

de la ritualul sărbătoririi

şi nicio pierdere

de la dumnezeul tradus în sunet

care, cumva, îi încape

alunecând din piept,

prin gâtlej, afară

ocolind nori şi îndoieli,

croindu-şi alt drum

spre soarele-mângâiere

pe care ieri nu l-a văzut

strălucindu-i.

strigăt imoral

sparg geamul trecutului

eu cea care eram vie

şi prin cioburi de sânge închegat

întind braţele vocii

spre cea care mai există

doar între două note ale unui cântec,

când se aude

respiraţia cum pictează aripi

de-a stânga şi de-a dreapta

păsărilor din cer.

Nostalgia

îmi amintesc

când îți simțeam numele rece

ca apa ce țâșnește poznașă din robinet

pe fața mea bolnavă de vară toridă.

îmi amintesc

când sufletele noastre nu erau la pertu

și tu erai doar un musafir oarecare,

cu bune maniere și fără dorințe,

în muzeul durerii

din mâinile mele care nu simțeau cum lovesc aerul.

rupturi din iubire

vocea caldă ca a ta

a unui om care nu mă cunoaște

mi-a mângâiat vârfurile degetelor

ca melodia de pian

auzită neașteptat la radio

de un pianist care a renunțat.

*

acum simt

tsunami în mine.

acum simt

trilurile de privighetoare

cum îmi stau în gât

și mi se albăstresc obrajii

de rușinea din pântec.

acum te simt

în mine:

urme de epuizare în mușchi

și ochii atleți ce nu se pot hotărî

să vadă.

*

doar o bucată de pământ

mă mai poate înaripa

-dar în timp ce îmi iubesc cristalele rupte,

aștept de la pământ, cu sufletul întins,

un cutremur mai mare decât viața.

apariția

omul în negru

mă privește fix.

nu știu unde stă

cu picioarele înfipte în momentul ăsta

în care eu simt o durere ascuțită în piept

ca și cum mi-ar fi deschis gândurile ca pe o rană

și nu știu de unde vine

cu dezinteresul total față de arta clipitului.

știu că omul în negru, cărunt,

se uită la ceas în mintea lui chiar acum.

nu mișcă niciun mușchi

căci cunoaște în detaliu dedesubturile timpului.

el doar mă privește

fix, fără grabă ori răbdare,

ca și cum tăcerea lui obsesivă mi-ar șopti

că înăuntrul meu a aflat cum se modelează

asemenea rigiditate.

uuuuuuuuuu

am să țip poezia asta
până îmi scuip inima pe foaie
și poate prin foșnetul de uitare
al copacilor morți 
umiliți cu dureri minuscule,
va străbate electricitatea numelui tău 
pronunțat de mine ca o rugăciune 
și poate, dacă profanez tot ce a fost sacru
cu credințele chicioase implantate ca niște cipuri
în cântecul lebedelor
acum prizoniere, bolnave de liniștea vieții,
poate, cumva, țipătul ăsta va ajunge la tine.
poate se va izbi de urechea ta dreaptă. 
poate va răsuna în tine ca un blestem,
o condamnare fără drept de apel
la prezență. 

a se citi cu voce egală, resemnată

pe la colțul ochiului
îmi ies vulpi
lungi

grăitoare
de adevăr -
pe pielea ta
se iscălește
punct cu punct
moartea -
mă recunosc în ea
ca într-o oglindă
făurită din absența
pieptului tău cald.

vulpile te privesc
prin lătrat
și te pot iubi
doar prin urlet -
dincolo de urlet -
în miezul de pădure
al cărnii tale
moi de atâtea îmbrățișări

dar mucegăite de atâtea minciuni.

când plec de la tine
sunt mai ușoară -
ca zborul.
îmi ești dimineață.
mă scufund în vocea ta
și devin lumină.

când vin la tine,
pământul îmi sărută
gândurile împietrite.
îmi miroase frica
(a spațiu strâmt,
a sprâncenele tale)
și mă cheamă.
cuvintele sunt schelete
de pe care rod franjuri de curaj
să îmi conving următorul pas a se naște.

atunci de ce oare
îmi alunecă viclenele din ochi
când te caut pe străzi
care îmi rămân mari prea repede
și inima mea nu te mai găsește
și parcă nimeni altcineva nu îmi recunoaște
vocea de rugină și asfințit?