aventurǎ într-o portocalǎ

mi-am zgâriat pe limbǎ
gustul unei portocale
în care tu erai sâmburele
cel mai mare
şi miroseai a felie de vis
servitǎ dimineaţa lângǎ
cafeaua
cu care ţi-am înşelat amintirea;

mi te-am zgâriat pe inimǎ,
bilet de la revedere
necitit ... dacǎ te-ar fi citit cineva,
eu m-aş fi ars din rǎdǎcini.
aş fi renǎscut.
aş fi fost altcineva. iar apoi altcineva.
mereu câte un altcineva,
cel mai fericit altcineva.

dar nu, asta nu se-ntâmplǎ
decât când pleoapele flirteazǎ cu ochii
pe tangoul somnului;
a fost totul doar o aventurǎ
într-o portocalǎ
din care nu-mi rǎmân decât
degete lipicioase
şi dragostea mentolatǎ care şi-a pierdut gustul plǎcut
demult.

negare

iată-mă
cum mă leg la ochi
cu un cuvânt şchiop
grăbit, mâzgălit
pe scoarţă de copac
ruptă
de sevă şi de ciocănitoare,
încât aproape uităm
că a fost cândva scorbura
în care încăpeam
să ne ascundem de ploaie -
numai că nu ploua, nu încă, nu chiar
şi nici nu aveam de ce sau de cine
să ne ascundem.

mărturisesc că eu
nu ştiu cum
să primesc picăturile
care se fac perdea de înţepături mărunte
pe obrazul tânăr al zilei de vară.
nu mă pricep la arta
de a spune bună dimineaţa
golului din mine
când cerul este plin
şi se varsă peste noi greu,
ca un blestem în forma unei
avalanşe de neanturi în miniatură,
hadeşi în care eu încă refuz să cred.

nu îmi plec urechea
la pieptul rece al liniştii.
aş înnebuni
ca într-un extaz la întâmplare
al unui dumnezeu la întâmplare
care joacă şah la întâmplare
cu muritorii care îl salută sau nu
şi cădem la întâmplare, dincolo de regulile jocului
urmate cu stricteţe, dincolo de pietrele eterne din care ne clădim şi dărâmăm şi restaurăm
pe noi înşine ca pe cele mai valoroase muzee din lume, dincolo de tot ce am făcut vreodată
care, poate, să merite făcut. trăit.

între a fi şi a nu fi
e doar scorbura asta
în care n-am ştiut să ne ascundem la timp -
acum o foaie subţire de hârtie
îndoită în formă de poezie
care poate că îţi place sau poate că nu
încă, nu chiar,
dar într-o zi
nimeni nu îşi va mai aminti copacul ăsta rănit.
vor mai exista ciocănitoare, dar nu ciocănitoarele noastre.
va exista sevă, dar încă se vor tipări cărţi.
iar eu îmi voi fi dat răspunsul. nu voi mai fi.
aşa că, acum, prin prisma minutului ăstuia minunat
când încerc să prind stropii de ploaie
şi nu-mi dau voie să observ că setea mi-e fire
iar durerea, haină groasă care mi s-a lipit de organele interne,

că stau aici şi scriu
ceea ce refuz să ştiu: o pată de ceaţă, semn din naştere
de care sunt mândră să zic
că nu mă individualizează cu nimic -
iartă-mă.

naivitate

tu, albastru-n miezul sufletului,
ai fost o aripă fără pereche
şi eu am zburat mulţumită ţie
singură. liberă.
am stăpânit vântul.

tu, luminos în cotorul fiinţei tale,
m-ai luminat
şi eu am devenit un semn de întrebare:
când ai să te arzi
până la ultima picătură de ceară
topită de căldura cu care m-ai molipsit
incurabil?

tu, ţi s-a senilizat seninătatea!
ai decis cândva
când ţi-am fost mărţişor în piept
şi te-am înţepat în inimă,
te-ai hotărât că nu mă vei fulgera niciodată
chiar dacă te-aş implora

şi contez pe asta.

fii-mi albastru în miezul sufletului,
o cârjă pentru zbor, o aripă fără înger,
un vis care-şi caută visătorul
cu ochi închişi şi suflet îngust
deşi pretinde că nu caută pe nimeni
în ochii mei de culoarea ploii.

kama sutra (variantă despre ploaie)

o palmă la fundul cerului
şi ţipă
(marea).


s-a săturat
de norul misionar.

s-a săturat
de vid, aşa că-l umple cu apă;

dar s-a săturat până şi de creasta curcubeului
care se crede mai şiret decât toate şireturile
prost încheiate la pantofii durerii
cu bombeu din îngheţată de ananas
şi umbră care se preface mai neagră decât este de fapt
pentru că soarele refuză orice răsplată şi orice recunoaştere
a faptului
că a răsărit
astăzi pentru a infinita una oară.


aşa a început eclipsa:
un “odată ca niciodată”.
cel mai bârfit threesome al secolului.
un fotograf gură-cască, acum orb şi faimos.

eu am tras un pui zdravăn de somn în ziua aia, cătană în armata viselor
despre un cuplu sănătos între lună şi pământ,
doar puţin condimentat de mofturile adolescentine ale soarelui.

am tras un pui de somn în ziua aia, căci mă temeam
să aud dacă a urmat “fericiţi pân’ la adânci bătrâneţi”
sau clinchetul unui clopot
făcând tratat de pace cu marea: bine, nu vei mai fi atrasă niciodată
de cerul masochist. nici nu va mai ploua de durere. nu vom mai lega pe nimeni
la pantofi cu niciun curcubeu.

n-ai decât să te usuci!

doar tu eşti adultul cică responsabil
din circuitul apei în natură.

vis semilucid

îmi împodobesc noaptea cu tine

ca un copil care crede
în moş crăciun

chiar dacă eu îţi cumpăr rama de aur
şi sunt cea care îţi pune poza sub brad
demult.

întind prezenţa ta
ca beteala
pe ramurile şi venele de întuneric ale nopţii.

noaptea
e oarbă
şi nu ştie ce-i aia negru şi ce-i aia culoare

aşa că mă las în voia valurilor.
mă las să uit că dau din braţe
până se fac valuri de bucurie
în lacul ăsta vulcanic din mine.

ştiu că visez. ştiu
că aici sunt dumnezeu,
dar îmi rimez un coşmar
din idei uzate, stereotipuri şi sărăcie -
doar să nu-mi ţin ochii mai mult decât
întredeschişi

să nu văd prea clar
prin blândeţea păturii.

să aproape-cred că pot să şi mor
ca să simt că trăieşti.

ca un puşti de şapte ani
care, deşi a observat
aluniţa lui taică-su pe obrazul lui moş crăciun,
îşi desface cadourile ca în fiecare an
sau poate chiar
cu un zâmbet imperceptibil mai larg
decât iarna trecută.

îndrăgostită de luminiş

dacă s-ar şti, aş fi
bătaia de joc a vânătorilor.

*

urlu.

luna rânjeşte la mine
cu liniştea ei din platină
atât de fin lustruită.

*

cuvintele sunt gablonţuri.

mai bine să nu le port - cel puţin,
nu la vedere.

“îndrăgostită de luminiş”

n-are decât să se declare
numai lumina.

*

blana mea -
covor de lux.

simt ritmul morţii
în sânge

şi dansez cu tine
tangoul primăverii
de parcă nimeni nu şi-ar da seama

că înfloresc.

nu mă pot abţine
să înfloresc
până sparg vaza.

*

decolteu de stejari bătrâni
în V, pe pieptul generos al cerului.

ultima dorinţă, prima superstiţie:
mă cred norocoasă

că am cules un trifoi cu patru foi
dintre buzele tale.

*

ceaţa ... ce armură!

*

mă ia gura pe dinainte
un strop de răsărit -
am uitat să mă dau cu fond de ten
anti-bucurie.

în inima mea, până şi terra
are pielea de găină
de la tălpile pantofilor tăi.

♥

îndrăgostită de luminiş?

nici pomeneală!
doar o respiraţie adâncă.

doar urme murdare de viaţă
lăsate neglijent pe gresia din hol.

*

dar nu se ştie
şi nu sunt.

hoţul neprins -
un întuneric în pasteluri
şi nimic mai mult.

deschidere către rai

astăzi mă simt
bogăţia cerului
înflorind
în mâinile unui sărac

mugure de lumină
ud de lacrimi

din ploaie
îmi fac pelerină

din vânt
îmi ţes rădăcină

şi din tine
mă nasc
chiar dacă
într-o zi
am ţipat

astăzi ştiu
că sunt
vie

astăzi îţi simt
braţele crengi
cum mă împovărează
numai cu fructe