cǎlǎtoria iniţiaticǎ

de acolo,
din spatele vorbelor înghiţite
ca nişte sâmburi de adevǎr necopt,
ascunsǎ dupǎ sutele de metri
ca un copil speriat,
de unde eram eu o umbrǎ de mine
în lumina ta
şi te ţineam la distanţǎ ca sǎ simt
cǎ însemn şi eu ceva, mǎcar
un fir de iarbǎ în lumea asta,
deşi tu de fapt erai doar o idee,
o brizǎ uşoarǎ de existenţǎ
izvorâtǎ din mine -

am ajuns aici,
unde ne mǎsurǎm concret
cu minutele şi centimetri,
aici unde glasurile ni se împletesc
şi curg ca un râu
pânǎ se vor face una
cu pacea.
aici avem fiecare luminǎ proprie.
ne dǎm voie sǎ mai silabisim o clipǎ,
pânǎ când prindem destul curaj
sǎ nu rǎmânǎ nimeni în umbra niciunui copac
oricât de fructifer ar fi el.
iatǎ, suntem!
douǎ zile demne de cer.

şi ce dacǎ am stat mult pe gânduri
ca într-un balansoar confortabil,
şi ce dacǎ eu cobor treptele cu binişorul
în loc sǎ mǎ arunc în prǎpastia încrederii?
s-a scris mult în viaţa mea.
s-au scris nuvele tragice
şi comedii la care se considera blasfemie sǎ râzi,
s-au scris pe interiorul organelor mele interne
romane întregi
despre câte o singurǎ îmbrǎţişare pǎstratǎ sub cheie.

şi ce dacǎ?

învǎţ cuvinte noi
în fiecare zi.
avem copaci fructiferi în vieţile noastre
şi ce dacǎ uneori
ne odihnim la umbra aceluiaşi
soare?
şi ce dacǎ greşim
câte un apostrof în ortografia bunului simţ?

mai e o grǎmadǎ de scris

şi chiar îmi face plǎcere
sǎ împǎrţim creionul
o bucatǎ din drum.

nici nu ştii ce capodoperǎ iese
când scrii cu douǎ inimi pe aceeaşi foaie!

dirijorul interior

dǎ tonul
nici nu mai ştim cine.

el aplaudǎ
şi, din când în când,
aproape nevǎzut,
îşi expune degetul mijlociu
în muzeul sentimentelor mele.

ea râde
ca şi cum la circul vieţii
tocmai ar fi apǎrut, în avanpremierǎ
mondialǎ, cel mai haios numǎr
dintre toate
în poezia mea cea mai tristǎ.

eu mǎ bag în seamǎ
cu o vocalizǎ nereuşitǎ
de dragul de a învia morţii
prin curajul meu
prostesc,
lipsit de sens.
sunt o inimǎ insulǎ într-un ocean de linişte
lipsit pânǎ şi de lipsǎ de sens.

aşa, sǎ ne fie limpede
cǎ suntem toţi meniţi
sǎ curgem unul într-altul,
unul dintr-altul,
sǎ ameţim unul pe valurile celuilalt.

hai, ca sǎ ne fie mai uşor,
sǎ zicem cǎ şi luna-i
o picǎturǎ de luminǎ!

*

nu.

nu aşa
se joacǎ remi emoţional
în lumea celor mari.

nu sunt de acord
cu aberaţia asta
de chitare dezacordate
şi trǎiri nerespirate pânǎ mor.

*

trebuie sǎ cântǎm

pentru cǎ aşa
e mai bine.

dacǎ suntem tulburi
în adâncimea noastrǎ,

fie!

*

el ne stoarce
tuturor
suc de portocalǎ
dintr-un apus.

ei tac
ca nişte spectatori fascinaţi
care ştiu cǎ rolul lor
nu face parte din filmul
nostru.

eu
îmi suflec mânecile
şi, cu vocea palidǎ
ca de eclipsǎ,
te invit
la un duet.

tu
îmi eşti aproape
ca o zi seninǎ
dupǎ iarna grea.

şi îmi este cel mai drag dar
sǎ îţi spun tu.

nu fata cu vise de împrumut.
nu prinţesa de la care se furǎ cu ochii închişi.
nu fiica soarelui şi nu antiteza nopţii.
tu.
un caleidoscop pe care abia aştept sǎ îl descopǎr.

*

da.

dirijorul interior
dǎ tonul.

ne armonizǎm
ca şi cum niciodatǎ nu m-aş fi dezacordat,
ca şi cum ai fi ştiut dintotdeauna sǎ cânţi
sensibilǎ într-o haitǎ de nori sǎlbatici.

*

acum pot sǎ mǎ vǎd în oglindǎ:
doamne, eu eram cel mai curat oftat, fǎrǎ pic de aburi!
pentru ce m-oi fi împiedicat toatǎ viaţa
de aerul pe care îl respiram, temându-mǎ
cǎ aş putea îmbolnǎvi pe cineva

cu preamultul meu?

cuib pentru puiul înfrigurat

mǎ îmbrǎţişezi cu ramurile tale
sǎ nu cad
de atâta lipsǎ de zbor
cǎci aripile mele sunt încǎ însetate de gravitaţie
şi vocea mea, fragilǎ
ca din porţelan fin de fricǎ
din care se gǎseşte atât de greu, încât mi-e şi ruşine
sǎ recunosc
cǎ am o expoziţie întreagǎ
neexpusǎ, plinǎ de praf
şi de tine.

pui paie
sǎ mǎ umpli
de adǎpost,
sǎ am şi eu
un acasǎ
unde îmi bate inima
armonios

şi puf,
desprinzi puf din tine însuţi
ca sǎ stau confortabil
şi sǎ cunosc vântul numai ca pe o glumǎ
pânǎ mǎ fac mare, sǎ îl pot
înfrunta
de una singurǎ
sau poate alǎturi de ouǎle cǎrora le voi fi dat eu
naştere.

dar iatǎ cǎ încǎ freamǎt.
doar ştii cǎ nu sunt pasǎre migratoare
şi frigul mǎ asediazǎ.
amuţesc
de şoapta premonitorie a iernii.
aproape mǎ sinucid de groaza morţii.
în faţa ta, tremur
de se cutremurǎ cerul odatǎ cu mine,
dar nu aş alege ţarile calde
nici dacǎ aş putea

şi iatǎ
cǎ, în loc sǎ te molipseşti
de gheaţa din inima mea
de care mi-au murit atâtea mame înainte,
tu îmi rǎmâi aproape.
îmi aduci pietricele
sǎ ştiu cǎ aici este un refugiu sigur, ceva ce va dǎinui
în ciuda câtorva anotimpuri furioase.
când eu tresar, tu adaugi pǎmânt
sǎ-mi ţii de cald
mult, şi mai mult, cel mai mult,
îmi ţii de cald cu tine însuţi
sǎ-mi aminteşti cǎ iarna e doar un joc
de lumini orbitoare şi tǎceri asurzitoare.

un joc pe care tu mǎ vei ajuta sǎ îl câştig.

iar astǎzi, ziua mea de doliu
şi coşmar care se crede adevǎr ultim despe mine,
nimic nu mi-e mai preţios şi mai drag
decât clipa asta
în care aşezi pietriş şi pǎmânt şi chiar propriul tǎu puf
în cuibul meu
ca pentru un pui înfrigurat
lângǎ care eşti dispus sǎ petreci ierni întregi
de pasǎre care nu migreazǎ.

mǎ simt mai bogatǎ
pentru cǎ mi-ai dǎruit
clipa asta
când simţi cât mǎ cutremur
şi îmi rǎspunzi
cu echilibru.

frienemy

s-a rupt o bucatǎ din cer

fǎrâmicioasǎ
ca pâinea de slabǎ calitate
a doua zi dupǎ
fabricare, iubire şi alte evenimente
care ar fi trebuit sǎ fie
sǎrbǎtorite.

tu te-ai desprins
din firimitura mea de fericire
ca scama de seninǎtate
dintr-o fâşie de ceaţǎ
protejatǎ prin lege

şi ninge, ninge în ţara inimii mele.
ai tras apa dupǎ minunea cea mai mare
care mi s-a întâmplat vreodatǎ
ca primul fulg de nea
pe vârful limbii mele
de copil speriat
care îşi permite, totuşi, sǎ mai dea dovadǎ de curaj
încǎ o datǎ.

iatǎ
cǎ, deşi mie mi se face frig de tine, tu eşti
ceva
mai catifelat decât catifeaua,
o lacrimǎ frumoasǎ care râde
din colţul ochiului meu maidanez

şi, doamne, te-ai speria şi tu
dacǎ ai şti cât te pot iubi
pentru felul nemaiauzit
în care câştigi meciul ǎsta de şah numit viaţǎ
fǎrǎ sǎ îmi dai vreodatǎ şah mat,
felul tǎu cǎlduros de a fi
ninsoare în insula secretǎ a sufletului meu
fǎrǎ sǎ îţi doreşti ca degetele sǎ îmi degere vreodatǎ pe stilou.

da, s-a rupt o bucatǎ din cer
mare cât raiul
şi eu, ca proasta, ţi-o dau ţie
de parcǎ mi-aş permite.

jocul cu cuburi

suntem zeii cu tălpi murdare.

cuvintrele nespuse
ni se zbat sub piele
ca nişte binecuvântări
aproape nedorite

şi sângele
dansează în venele noastre
când se crapă
de ziuă
în mine
sau în tine

şi uneori ne sincronizăm
perfect.

avem prea multe feţe
noi doi
şi îndrăznim să privim
prea puţine dintre ele

dar, ca într-un joc de cuburi,
ne punem împreună
într-o imagine cu sens.

ne iubim într-un singur fel
ca şi cum am fi un diamant
care se încăpăţânează
să strălucească pe o singură faţetă.

strălucim

şi nimeni nu ne frânge
pe noi, un echilibru cromatic

chiar dacă puii de vorbă tăcută
s-au cuibărit între noi.

chiar dacă
ni se mai murdăresc tălpile
uneori,

noi suntem zei
în stilul nostru.

lacrimile lui Jupiter

nu şi tu, astronomul meu drag!

nu mă numi Jupiter
cu jumătate de gură
şi firimituri de ironie
între dinţi -

tu nu vezi
că mă desprind
din mine însămi?

te rog, şopteşte-mi acum
că îmi stau bine inelele
pe care singură ştiu să le ţes
încontinuu
din praf cosmic
şi să le port ca pe nişte bijuterii unicat.

te rog, aminteşte-ţi
cu voce tare
că dăruiesc atâtea luni luminii,
ca într-un dans cu universul

şi te mai rog, recunoaşte tu
că sunt specială
cu marea pată roşie
ca o furtună de zâmbete.

nu fi şi tu
un ecou palid al inchiziţiei
care mi-a poruncit să mă învârt în jurul
unei planete mai mici decât mine,
să mă port ca o stea căzătoare
şi să îngenunchez în faţa nopţii.

nu mă complimenta şi tu ca toţi ceilalţi
cu obrajii umflaţi de adevăr nespus,
că am într-adevăr gravitaţie şmecheră
şi pot păcăli cerul să se facă una cu mine
şi să trăim fericiţi împreună.

nu-mi trebuie mie
sateliţii cu care-şi fac umbră
altele;

eu sunt femeia Jupiter
şi ţin sistemul solar pe umeri
cu toate rănile lui
şi cu toate bucuriile.

te rog, doar spune-mi cu voce tare
că îţi place să mă priveşti
prin telescop din când în când,

că sunt şi eu
demnă
de emisfera ta.

oare nu ştii?

pe tine te iubesc cel mai mult
dintre toţi astronomii

şi cred că tu
ştii să mă descoperi
cel mai frumos.

copilul tace.

când un vulcan erupe în inima mea
şi mă arde pe rugul respingerii
de vie, din interior, iar din afară tu vezi
doar că îngenunchez în formă de cenuşă
ca şi cum aş fi o actriţă care îşi joacă singură
efectele speciale;

când mor
atât de lent încât pare că renasc
de o mie una de ori
ca şi cum s-ar fi supărat doamna karma
că i-am furat iubitul ochi al furtunii
şi ar fi făcut o glumă proastă cu dumnezeu
pe seama mea;

când mă spăl de păcate
cu inundaţie după inundaţie
încât mă înec în propria uscăciune
şi mă sufoc de prea multă respiraţie -

copilul plânge.

mă înnod ca un fetus.
te zgârii pe umeri
cu îmbrăţişările mele de la second-hand
ca şi cum te-aş fi iertat
când eu de fapt fierb
şi te dizolv în mine
ca pe mama sugarului care a uitat să fie
orice altceva decât mama sugarului.

te iau cu mine în iad
şi te ridic înapoi
ca marea când îşi aminteşte că are nişte poliţe de plătit lunii
şi se revoltă cu valurile ei
mici dar învolburate ca naiba.

copilul ţipă, ţipă
până i se fac plămânii confetti.

*

dar când plouă lapte
din sânul cel bun
al cerului

şi norii se lasă în jos,
pufoşi la atingere
şi egali, atât de egali
cu scâncetul meu;

când mă acoperi cu o pătură de soare
exact cât simt nevoia,
mă umpli de anotimpuri frumoase
şi pline de sens
împărtăşit
şi mă înveţi să mă joc cu zăpada
până se face om
cu inima caldă -

copilul tace.

încă nu s-au inventat cuvinte
suficient de moi, nu am
cuvinte mătăsoase, cuvinte atât de
încăpătoare
încât să se potrivească
unui asemenea
miracol.

când ne scăldăm împreună
într-un râu de munte
şi din noi izvorăşte
armonie,

nu există niciun ecou
care să poată reda fidel
această binecuvântare.

*

copilul tace.

mama adoarme
ca şi cum nu ar fi fost iubită
până dincolo de cer
şi înapoi în buricul pământului.