urim şi tumim

lumina curge prin
venele mele
ca nişte râuri de întuneric
dansând spre acelaşi ocean

ale cărui valuri
se bifurcă
în eu şi în tu,
în da şi în nu,
în aer şi în pământ -

ce voi respira la anul?
cine contează cel mai mult?

groparul aruncă peste mine
lopeţi de cer pentru care plătesc
cu moalele capului (eu sunt groparul,
dar tu decizi
când se îngroapă cei morţi şi când
cei vii).

la ce adâncime ne putem întâlni
peste aripile amorţite ale unei singure
clipe?
de ce ne coacem unul pe celălalt la lună,
în mii de feluri timp de patru săptămâni mici
şi iar, şi iar, şi iar?

de ce ne iubim aşa, ca nişte criminali în serie
unul pe celălalt, cu briceagul cald
şi cu îmbrăţişarea de argint sterling
şi cu ţipătul de poezie înnodată
de nu ne iese ca lumea din gâtlej?

văd că mi-e un an întreg de tine şi mi-e poftă de somn.
uit leoaicele care au răgit în măruntaiele mele.
uit de păunii mândri ce m-au curtat
când eu mă vedeam când negru, când alb,
fără tu, fără cap, doar un noi ca o pajură
patinând în ritmuri diferite
amândoi pe venele tale ca nişte fâşii de lac îngheţat.

se zbenguie trecutul în mine ca un sugar neconsolat.
zbiară viitorul în tine că s-a terminat nisipul meu
şi-acum îmi rămâne doar diamant tocat.
stele pe care mi le-am decupat din ochi şi le-am făcut confeti
pentru tine, eroul meu, să ai de ce mă vindeca.
pentru mine, crucea ta, să am de ce mă pleca
înaintea focului care eşti. eu, lemn. eu, supus.

dar în spatele întrebării se află prea mult gri.
cotoare de măr pictate cu nori care plâng lacrimi de ulei.
durerea, dincolo de ţipetele noastre ieftine.
o poziţie ... mai moartă decât orizontalul.
o mare cu orizont. ninsoarea pudică la răsărit
când, vezi tu, până şi luceafărul de dimineaţă
îşi ia adio
şi trebuie să ridic universul pe umeri de una singură
din nou. şi să crap de ziuă ca şi cum aş putea.

da, în spatele întrebării, s-ar putea să rămâi
o umbră transparentă al cărui singur rol este
să mă acopere pe mine
într-o pătură groasă de iubire
care mi-a rămas mică şi s-a descusut.

aşa că îmi văd de lumina blestemată
şi de întunericul incurabil
şi de istoria pe care o tot repetă
oamenii din era de piatră, cu arme de foc.



şi nu întreb.

calea de mijloc

când pasărea trebuie să migreze
dar nu-i iese zborul din pene,

ce-i de făcut?

se consolează cu ceaţa
sau măcar cu un nor
mai călător decât ea

şi când vine zăpada,
îşi spune că albul ei spumos
seamănă cu norul călător
sau măcar cu un cotor de nor

şi când îi cucereşte inima Iarna,
joacă scrabble cu frigul.
îl invită la un vin fiert şi-un vis prăjit.

îşi preface amorţeala în acasă -

aşa nu va mai trebui niciodată
nici să migreze, nici să moară,
nici să zboare şi nici să trăiască.

pui orfani şi poveşti nedorite

glandele lacrimale ale cerului
au secat.

un pinguin orfan
se înveleşte cu păturica de nori
şi visează la o lume
în care discurile nu sunt de foc
ci de vinil.

lipa-lipa, îşi lasă urmele somnambul
în formă de poveste
pe inima mea
şi a ta

şi a umbrei noastre care, tot aşa,
este o poveste scrisă fără cerneală şi fără voce,
doar în paşi
pentru că nu am fost atenţi unde călcam
şi am alunecat
într-o flacără pe care cineva, cândva
a lăsat-o în inima mea şi-n inima ta
într-un colţ de seră în care nu trebuia.

pentru că nu se ţine parastas pentru cei care încă respiră

destinul negru în cerul gurii
cască.

astăzi ningea
în mintea mea -

să albească
toţi şi toate:

cântecul păsărilor
plecate,

locul unde ai fost
cel mai fericit
al cărui contur
s-a îmbolnăvit
de ceaţă
ca o acuarelă de amator

şi căldura miraculoasă
a mâinilor tale

pentru care
mă şterg din catastiful celor vii
cu o îmbrăţişare
ca o radieră.
spasm de cauciuc.

tabula rasa.

nici măcar o lumânare
să-mi pomenească numele

nu ştie unde, căci nu sunt moartă,
dar nici lumină nu se mai poate numi
aburul care încă-mi iese pe gură
din inerţie, din teamă şi din alb.

în oglinda crăpată a ochilor lui

după a o mie una moarte
din istoria mea,
am învăţat, literă cu literă,
să trăiesc în altcineva -

eram o geană de soare
pe sub care el vedea
verdele pădurii
în fiinţa mea.

vântul cânta în vocea lui
cu acorduri de frunză,
mă modela pe mine
într-o melodie

pe care aproape reușisem
să o memorez, să o respir,
să o inspir în mugurii timizi
care erau inimile altora,
încă nealfabetizați în arta
de a trăi în cineva


când ceva s-a schimbat.
i s-a ridat fruntea de fulgere
şi mi-a pronunţat numele
ca pe un cuvânt abstract într-o limbă
străină.


încă sunt eu în altcineva -
un fir de nisip în ochiul lui.
lacrima care cade doar din cauza
încălzirii globale din braţele mele
defrişate de iubire, inconştiente,
dăruite prematur unei noi lumi.
galbenul firului de iarbă
care s-a săturat să aştepte trecutul
la fiecare război.

după a o mie doua viaţă,
î n c o t r o ?

căpșuni și vanilie

noapte tulburător de senină.
pe fereastra pielii
se zăresc toate constelaţiile de vânătăi
şi o lacrimă în formă de semilună
care demult a abdicat de la tronul propriei poveşti.

gerul îi asediază întreaga piele
intrând prin crăpături. un râu de ţipete
unde pietrele din suflet se topesc şi tac.
tata stinge întregul ocean cu o singură flacără.
oricum, mama a astupat demult toate izvoarele.

se trezeşte străină la poalele unui munte
care a secat înainte de a fi curs din el viaţă.
la sânul pământului ăstuia, nu se rostesc rugăciuni.

*

soarele rânjeşte pe cer.
străzile de duminică sunt copleşite de verde.
furtuna care face totul să pară viu acum -
ştearsă cu buretele de pe tabla murdară a sufletului.
ochii se închid. miroase a curcubeu iertarea negrăită.

tăticul îi întinde fetiţei un cornet.
îngheţată de căpşuni şi vanilie.
ca pe un inel din argint cu rubin,
copila şi-l potriveşte pe buze,
inelarul iubirii ei strâmte.
împăcarea are gust de ziuă
şi de nori şi de joacă şi de
cântec de ciocârlie.

căpşuni şi vanilie,
refrenul de un vers, care îţi rămâne în minte.
căpşuni şi vanilie,
există un dumnezeu din zahăr pentru fiecare om rătăcit.
căpşuni şi vanilie
umede, căci zburdă voioase în ele ca-n iarbă
razele soarelui.

îşi lasă papilele gustative să danseze
căci la noapte iarăşi va domni semiluna,
dar acum a primit în dar
spuma unei prietenii care, poate, totuşi există.

tot ce contează este
speranţa care se iscăleşte întotdeauna
cu îngheţată de căpşuni şi vanilie.

exercitii de echilibru

în picioare pe sârma vieţii -
mă clatin
când visez cu ochii deschişi
să merg în mâini.

*

ghemuit în pântecul iubirii -
făt în vârstă de zece luni
- mi se albeşte părul
pentru a compensa lipsa
de sclipire în ochi

şi ninge
cu flori de cireş,
ninge peste primăvară
cu speranţe avortate
şi mame vinovate.

*

inspir.
expir.

învăţ
punct cu punct
să fiu egală
cu mine.

expir.
inspir.

un cântec pe care
nu l-am auzit niciodată

doar noaptea
mi se strecoară în ureche

şi cred că mi-a înebunit
buricul.

mă gâdilă orizontul

şi sârma de sub tălpi
îmi intră în piele
ca o cremă împotriva ridurilor -

radieră cu care se şterge istoria.

inspir.
expir.

prin centrul de greutate

înot
spre început

şi ţip.

îmi iese inima pe gură
ca o eczemă.

da, a venit
Timpul

să aştept.

să pictez
în culori care încă nu se văd

şi să nu îmi cert bătăturile
mâinilor care m-au adus până aici
pentru albul paginilor
care nu au fost scrise.

*

când visez cu ochii deschişi
să mă arunc în coşul de gunoi al vidului,
mă clatin şi

rămân dreaptă, sfert de pas cu sfert de pas
în mâini pe sârma vieţii

şi asta este mai important decât orice
nuanţă de alb
şi mai grăitor decât orice
poveste schiţată-n negru.

 
 

 

 

15 octombrie 2015