Întâlnire de lumină

 

și din pântecul de piatră al nopții
se va naște cel mai arzätor soare,
o portocală de lumină domnind
peste valurile spasme din inima mea
în care prea multe corăbii și-au văzut sfârșitul.
Din spuma valurilor sparte
ne-am format noi, nisip fin
care primește în răcoarea sa tălpile obosite
ale călătorilor rămași pentru o clipă lungă
fără destinație.

și când pieptul meu a cunoscut înecul,
te-am găsit pe tine
și când te-am cunoscut pe tine,
am înțeles aerul
și i-am făcut loc între cuvintele mele.

și din luna ochilor mei plânși
care au arătat puțin din cale în fiecare întuneric,
s-a născut de fiecare dată răsăritul.

Neașteptate

 

Te scriu în calendar

în ultima clipă

cu ochii surprinşi 

de o stea în colţul unei fotografii vechi. 

Te ţin în vocea mea

până te vei încălzi, până te vei dizolva iar

în zilele gri, într-o margine de zâmbet, într-un vers de cântec. 

Astă seară dansez cu amintirea ta. Culorile tale. Iubirile tale

atât de tăcute, încât le uitam

prea des.

Acum îmi aprind artificii 

în vârfurile degetelor. Îmi pun o dorinţă.

Nu aia. E prea târziu.

Dar tu eşti căldura care mi s-a născut în voce

cu uşa prăfuită şi poezia neîmpărtăşită

deja între noi.

 

Maraton

 

Trec peste câte o zi

ca peste un obstacol într-o cursă cu obstacole -

inspir, iau în corpul meu cât soare pot duce

şi îl păstrez în plămâni cât timp îl pot păstra,

îmi spun o poezie ca o pasăre care îşi aminteşte

cântecul drumului său lung pe un cer pictat cu nori de furtună.

Vine noaptea. Vine somnul şi mă sărută vântul pe frunte

mândru de pasul de balet pe care l-am făcut în maraton. 

Dar vine şi dimineaţa şi vin sunete stridente de respingere

şi vin nopţi cu lună nouă când nu îmi amintesc

la ce bun doare zborul. 

Şi cad. Şi merg de-a buşilea pe podeaua propriei inimi

adunând cioburi de cuvânt nedigerat şi litri de sânge.

Şi nu mă opresc.

 

Conținere

 

Morminte vii, aburinde

ne stau sub limbă ca şi cum 

o parte din sine ar fi decis 

să nu mai fie. 

Ca un nor încordat, tremurând 

abia perceptibil, care crede

că dacă refuză devenirea ploaie,

nu îl vor mai durea picăturile 

de plumb topit. 

Iau în mâinile căuş

groapa pe care mi-am săpat-o în oase

şi tu îmi iei mâinile într-ale tale

şi poate acestea sunt cele şapte zile

în care prinde viaţă o întreagă lume.

 

Veghe

 

Apele negre

curg din trecutul izvor

în jos printre pietrele din mintea mea

nemişcate de timp,

inundă văile din corpul meu de vată 

de zahăr

ars

în cuvintele pe care încă nu ţi le-am spus

nici ţie. 

Magia, poveste frumoasă, nu vindecă nimic,

iubirea mea de vată albă,

excesiv de dulce, nor gol de furtună.

De la tine învăţ:

1) să fiu muzică,

2) că sunt fragila şi vitala

tăcere dintre două note.

Meditația Mării

 

Faci valuri în corpul meu.

În muzeul mişcärii

de sub piele, îmi arăţi exponatele,

replicile unui cutremur de demult, 

cicatrizat şi redeschis zi de zi. 

Raze de nevoie emană din mine

ca fumul din vulcan. Fără destinatar.

Eu adormind în mine. În lumina din mine

se trezesc insulele îmbrăţişându-se

cu braţe de apă iubită de lună.

Faci valuri în corpul meu, să îmi simt

adâncimea.

Nu sunt o stâncă. Sunt viaţa care umple

ce a fost crater şi iad.

Curgeam şi m-am oprit

pentru o limbă de pământ 

care m-a poreclit baltă.

Acum mă întind, îmi topesc oasele

în nisipul cald. Mâine dimineaţă

voi curge mai departe. 

Faci valuri în corpul meu 

şi fiecare celulă din mine îşi aminteşte:

curgere însemnă să plec. 

Ca să fiu eu, lichidă, strălucirea răsăritului

şi joaca apusului, am nevoie

să plec din golful ăsta strâmt.

Mare sunt. Forţa mareelor mă mişcă

şi dacă nu mă întorc să lovesc cu spumă

o mână de orbi care nu mă văd.

di sperare

 

vocea pietrelor
mă strigă
de când eram mică.

acum când au ecou în mine
toate cuvintele voastre mici
din care faceți un zid mare
pe care doar eu îl aud
cum se târăște între noi ca un șarpe veninos

să îmi continui vorba?
aș vorbi într-un grai uitat
despre turme de elefanți
și triburi de foc
și valuri diferite care se țin de spumă
pe aceeași mare -
în acele vremuri nimic nu ne spărgea rândurile.
eram un munte toți împreună

dar carnea de pe noi este prea tânără
să își amintească.

sunt singură într-un război
de țesut valuri după șablon,
bijuterii din fildeș și apartamente de lux
sub poduri umede, care scârțâie la fiece pas
unul spre altul.

să emigrez în soare?
m-am îndrăgostit de speranța înceată a pietrelor.
dar dacă plec, mă va mai primi doar iarba
galbenă-ars, cu fire înalte și despicate.

oare cât timp îmi voi
mai putea citi viața
în limba potrivită
măcar dimineața?