Contraste

 

Întunericul, liniștea și iarba.
Pământul nebărbierit,
mama care nu a fost
și brațele de piatră.
Fără verbe. Aproape fără spațiu.

Dar strălucim mai puternic în amintiri.
Am inimă de flori și brațe de piatră.
Sunt loc de odihnă pentru cei fără adăpost.
Sunt o rugăciune către nimeni
lungă cât o picătură de rouă înghețată.
Ești fiecare fruct dulce care îmi crește
ca o mângâiere pe obraz
din rădăcini hrănite cu carne din carnea ta.

Să mă simt vinovată?
Tu te constelezi pe cerul fiecărui zâmbet
pe care îl greșesc mai mare
decât am știut să îți arăt ție vreodată.


 

Truda

Tremură timpul pe mine
cu frunze verzi-proaspăt, fructe prea grele
și zumzet de soare care te umple
până dai pe dinafară.
Se încolăcește odihna dezonorată în mine
ca un cățel rănit în colțul
unei camere mici de apartament.
Transpir trecut prin toți porii
și oricât aș învăța, corpul nu mi se lasă dus
în sus pe o rază de speranță
și cuvintele demne de voce îmi par
prea largi și prea înalte
pentru o respirație și-ncă una și-ncă una
și tot așa până mi se termină nările.

Va rămâne doar aerul.
Ceea ce plutește nespus
va deveni ce a fost mereu,
o poezie de liniști
perfect trăită - de parcă nici nu a existat.
Voi intra pe furiș în sufletul mării
și nu va conta somnul pe care nu l-am pescuit
din lacul murdar al zilelor mele

când fructele se coc și încep să vă coloreze
universul.
 

no is no.

nu peste douăzeci de primăveri
că-mi poartă noroc părul de argint.
nu ca din seninul
privirii unui oarecare întâlnit la timpul potrivit.
nu cu aroma amară a resemnării
că vreau să las celule din mine
ca niște urme vii de poveste într-un univers rece
pe o planetă cât un purice.
nu pentru că mă tem de singurătatea
a două picioare bătrâne
într-o iarnă pe care nu știu dacă o apuc

barca înceată a corpului meu
savurează lacul adânc al vieții
și inima mea vâslâ și peisajele prietene
ajung. mă umplu de soare.
sunt picătura de ploaie în care se joacă toate culorile.

nu înseamnă nu
chiar dacă îl rostesc cu toată gura
și pe limba ta are textură aspră, de necrezut.
uneori speranța înseamnă să mă așez
pe un trunchi de copac
și să inspir toată pădurea
fără să vreau să îmi schimb drumul
sau să fac o aglomerare urbană
din ceea ce este sălbatic în mine.

spațiul meu sigur este
respirația ușoară în cor
când te așezi lângă mine pe trunchiul de copac
și stăm împreună și nu îmi spui
nici cu o urmă de sprânceană ridicată
că nu-ul meu limpede, centenar
ar putea fi doar un pui de da.

Primire

 

E spațiu în liniște.
Se dau la o parte stelele mincinoase
și rămâne universul rece. Inima mea
în buzunarul exploziei din care s-au născut toate.
Din care s-a născut moartea.
E adevăr în liniște. Umed. Cald.
Uman dincolo de granițele naturii.
Suntem prizonieri în proprii sori.
Tu, liberă, pasăre nocturnă, albastră
până în miezul unei găuri negre.
Astăzi inima mea te cântă. Un cor de tăceri.
Ce altceva?
Când ne vom reîntâlni, voi fi și eu
un fascicul de lumină. 

Mă voi întoarce altă specie.

 

Din coconul în care am devenit
mai puțin și mai tremur decât eram,
voi zbura.

Data viitoare când mă veți vedea
voi fi ceva diferit, ceva netezit,
o specie de soare,
un cântec de verde și de rouă proaspăt formată
împrăștiat în toate punctele cardinale,
între degetele de la picioare,
în plexul solar al unei găuri albe.

Aștept
timp de nouă vieți și o încercare prea mare,
timp de șapte generații de înfiorare.
Aștept
zorii din inimă, să mă poziționez în unghiul potrivit
față de tot ce crește viața în mine.

Și când mă voi ridica
din iarna în care m-am înfășurat întreagă
într-un sfert de minut de absență,
mă voi întoarce un eu cu rădăcini mai solide,
un alt regn de suflet, un ecou de big bang
nemaiauzit, abia acum primit.

O încăpere spațioasă se deschide
milimetru cu milimetru, ființa mea,
și va fi loc de toți și de toate,
va fi timp de respirații încete și adânci împreună
cât nu a mai fost înainte de a privi cu ochii ăștia
această creatură lipicioasă de lumină din mine. 

21 iunie

Tu îmi ești 

ziua cea mai iubită de soare.
Ziua iubită de soare chiar printr-o perdea groasă de ploaie
și printre dinții mei care știu limbajul tunetelor.

Iar prin trecutul rece care îmi curge uneori
pe șira spinării când ceva din întâlnirea noastră
seamănă a noiembrie și a furtuni care m-au luat cândva pe sus,
tot îți simt razele pe piele. Vocile noastre
se împletesc ca un curcubeu. Ne înțelegem
rănile și puterea dincolo de alb.

Cred în tine și crezi în mine
ca o religie care se creează din propriile măruntaie de mit.
Focul din noi este blând. Frigul din noi este fertil.
Formăm un trib. O familie de inimi
destul de spațioase să putem cuprinde în iubirea noastră
intreaga lume, pas cu pas.

E destul timp. E destulă lumină. 

Sunt o bombă atomică.

Fierb norii 

cu natura ființei mele
presată, înghesuită într-un univers
cât o celulă de prea iubire.

Unii se fac bucăți
înainte să îi atingă
sensul cuvintelor
pe care le-am suflat în aer
ca pe niște pufi de păpădie.

Alții, la mile distanță, insule
cu milă în inima lor de piatră
pentru care compasiunea
ar fi vulcan și ar stinge tot oceanul,
își negociază nisipul cu valurile,
ridică vocea ca pe spumă
și se prefac că nu aud explozia.

Ei folosesc cuvinte greșite. Citesc istoria
numai din cărțile scrise de învingători.
Ei cred într-un univers de zahăr topit,
într-un dumnezeu caramelizat, arbitru
nedrept - dar de-a dreapta lor.

Sunt oameni de care mi s-a lipit destinul uneori,
gumă mestecată atât de adânc încât am închis ochii,
am compus o simfonie a gusturilor demult apuse
și nu am vrut să aud cât de amari sunt.

Iubirea cu care explodez îmi nimicește castelele de hârtie
și mă tem să nu otrăvesc din greșeală
florile fragile de adevăr în drumul meu,
fructele încrederii încă necoapte,
când strig vorbe de vindecare
într-o încercare să acopăr zgomotul
rănilor lor uitate, pe care le confundă
cu flăcările ce îmi ard mie în carne.