tragipoetica

mă scald în sunete
îngemănate

dar în mâna care ține stiloul
nevăzut suspină sângele
cu dor de duet
fără orchestră

la fereastră așteaptă
o lume nouă în fiecare secundă
razele de soare alunecă
pe mine ca pe un tobogan
cad pe hârtie moale
înfloresc

îmi plouă
sunt pământul însetat
care dăruiește până la
ultimul strop
mi se ciocnesc ideile nori
și tună
în genunchii mei furtuna
abia începe
și deja s-au curățat sate întregi
ca să iasă grădina asta
din semințe și visuri

poeziile sunt semințe dragii mei
le poartă vântul sau ba
uneori cinci cuvinte se întâlnesc
în locul și momentul potrivit
și întregul univers se schimbă

dar cunoașteți voi oare
oamenii din care s-au născut cuvintele
cum stau singuri cu o sfâșie de hârtie companie
observatori din exil
ai anatomiei unei iubiri
pe care prin natura poeticii
nu au dreptul să o atingă

sau s-ar spulbera iluzia
toată

Concerto

una după alta
curg imaginile
una după chipul și
asemănarea celorlalte
bubuie
bisturiele taie cerul
pe partea moale
sub catifeaua neagră
carnea descompusă
gândurile
se târăsc în formă de viermi
ciugulesc somn
dar ar putea înghiți o balenă
râgâie valurile
căscând a plictis:
"dar tu ce credeai, milimetru de vibrație
ce ești? că dacă nu trăiești decât pe optime,
devii imun la moarte?"
nu le răspund. urlu
în șoaptă. imaginile ca picăturile
cad în ropot. tropăie cascada
puțind a eternitate
în timp ce eu aștept să
stea ploaia.

textura terorii

privirea ta
pe pielea mea
arde

tăcută lupoaică
ce și-a uitat mama lună
și haita

privirea ta insistă
pe pielea mea

lupă
să mă văd mai bine
prin tine

mă arde nerăbdarea
în care mă împiedic
ca într-un ghem deșirat
deși știu că mă prinde
timpul din urmă
că trebuie
să îmi țes la război
minuțios din fiorii
de pe șira spinării
Pacea

și vreau să îmi fii martor
cum mor la foc mic
de șase sute de ori pe minut
și tot nu mă sting

prin privirea ta
pe pielea mea
simt

sunt flacără
dar mai am nevoie
de multe minute
să se îmblânzească
frigul în mine

cum se cuvine să primești primăvara în tine

 Pentru recitare pe muzică de kalimba, apasă aici.

 

 

presari cuvinte ghiocel
peste care să pășească grijulie
să nu strivească subțirile,
curajoasele începuturi din tine
cu tălpile sale raze de mai bine
decât ai știut vreodată.

sfert de cărămidă cu sfert de cărămidă, îți construiești
un acasă la rădăcina coardelor vocale
să respiri până în miez
și să iubești până dincolo de soare.

pui
nuanță peste nuanță
până reinventezi ceva esențial în spectrul vizibil
făcând un pas ca de dans înapoi,observând
că esența era privirea ta
din care, când ești pregătit, apare
ca din spatele unei perdele de ploaie,
primăvara.

să ai un loc unde nu te poți întoarce

să ai un loc unde nu te poți întoarce
înseamnă că îți miroase inima a grădină de trandafiri
cărora le-au dat spinii.
îți sunt ochii plini de semințe -
altfel nu ar crește în tine puii de dor
de vânt.
să ai un loc unde nu te poți întoarce
înseamnă că s-a născut din tine un "acasă"
care nu exista înaintea ta decât ca set de coordonate
steril, neiubit
și mai înseamnă că pașii tăi au avut puterea
să te poarte pe drumuri mai multe,
să picteze în tine lumi necunoscute, fără garanții.
să ai un loc unde nu te poți întoarce
și să se rupă fâșii de frumusețe din tine
tăindu-te ca sticla spartă în măruntaie
înseamnă că, măcar pentru o clipă smulsă din eternitate,
ai Trăit.

idilă lingvistică

să ajung să mă simt acasă
pe limba ta

papilă gustativă aclimatizată
la mirodenii străine
ce au părut cândva un vis
și fructe care miros dulce ca sânul mamei natură
deși parcă ieri se coceau numai în basme

să îmi vibreze corpul
imediat la cuvinte care înainte
sunau a accent spart înghițit pe nemestecate
și prin contrast ca printr-o fereastră spre un alt univers
emoția să mă îmbrățișeze aproape
fără să treacă prin vama gândurilor
sensul să intre și să iasă din mine simplu ca respirația

ca să ajung să mă simt acasă
pe limba ta

întinsă pe canapeaua substantivelor tale
înotând încrezătoare în curgerea verbelor tale
oricând la jumătate de pas de interjecțiile tale

mi-aș înțepa în fiecare zi inima cu un ac înroșit
în greșeli ca într-o piele de șarpe
să cresc din spuma celei care am visat
un eu pe care încă nu îl cunosc

Uragan

înăuntru.
îmi plesnește organele vitale
cu palme de apă rece.
trece
și totuși nu rămâne în trecut.
inundă cutia toracică
unde m-am ascuns
în căutarea ochiului furtunii.
văd prin țipetele jilave, mucegăite,
de copil care nu a crescut -
ura la tot pasul. dispreț în tot glasul
neornamentat cu flori multicolore
să-l transforme în glastră.
pe fereastră îmi arunc un gând
că poate uraganul s-a născut
din ceafa mea nesusținută înainte de a răsări mușchii
și poate ura cuvintelor sale înghețate - săgeți
este doar ropot pe acoperiș, muzică
pentru urechile care știu să o asculte
și poate frigul trăia deja în pielea mea
iar norii de furtună sunt doar musafiri demult așteptați

deși îl privesc adânc în ochi,
îi sap groapa marianelor în suflet
cu nevoia mea negrăită
și în continuare văd griurile metalice
cu care eram obișnuită dintr-o viață anterioară.