aerisire

deschide rana ca pe o fereastră.

lasă raze din tine să zăboveaacă
pe fiecare colț de trecut, pe fiecare masă
a așteptării, pe televizorul demult închis
și fotografiile unor oameni ce nu mai sunt,
pe pereții cu pânze de plâns ori plutire,
pe patul din care corpul tău de lemn vechi
a înviat și s-a ridicat după nimicire.

să te pătrundă prezentul ca o briză a mării.
ești, astăzi, cerul ce cuprinde în brațe
toți norii, toți pescărușii, apusul și răsăritul.
bătăile inimii la galop se topesc ca lumânarea
la căldura propriei prezențe.

da! acum
este momentul potrivit:
privește prin rana deschisă
poteca de spini pe care ai ajuns aici, înăuntru.
adulmecă pe pielea ta încercată de timp
și de prieteni care au plecat,
trandafirii care îți cresc acum în palme.

De-Ce-ul

să las urme pe nisip

uscate de timp 

furate de mare 

ca un sărut păstrat în chihlimbar 

spart 

sărat 

miraculos de pierdut imediat

și totuși urme

și poate cândva vreo formă de viață

va ști conturul speranței mele 

de o secundă. 

zoom

 

zig-zag

printre zăbrele

bâzâie musca

un concert întreg

pentru urechi roşii de nervi

şi de ruşine.

camera se rezumă

la capul tău

care captează cuvinte

în timp record,

idei dezinfectate

de emoţia care te aşteaptă, umedă,

de partea cealaltă a ecranului.

aşteaptă la ieşirea din iluzie

pe poarta construită

nu din lemn, ci din căscat,

aşteaptă cu un rânjet

să te întorci în tine

şi să n-aibă cine te ţine în braţe

când spui la revedere.

hohot de harpă

 

în ochii înceţoşaţi

după ore de plâns

se întrezăreşte

prin perdeaua de ploaie

torenţială

ecoul chipului său: un înger.

nuanţe de amar

prima zi cu nori 

în leagănul din curte 

vântul de toamnă 

aduce miros de cafea 

şi zâmbet pe faţa doamnei. 

 

*

 

departe 

pe plantaţie 

mâini de copil 

se întind după boabe - 

soarele şi sudoarea.

cu părul puţin umed

cu părul puțin umed

de la umeri în jos

 

o privesc din nou

și din nou

prin substanța translucidă, amintirea,

dezmințirea și minciunile

că aș fi putut face vreun gest

 

magic, care să schimbe cursul

râului ăstuia sărat

în undele căruia se vede clar

și se simte mirosul fiecărui fir de iarbă.

 

noaptea îmi zâmbește

ca unei vechi prietene.

incisivii ei de întuneric

sunt imaculați:

îmi văd în ei ochii,

înotătorii de performanță înecați

și toți pistruii din suflet.

 

cum să dormi când te orbește claritatea?

când înțelegi că suntem nimic sclipitor

în devenire?

lumea în care încă nu cred

 văd ce ai iubit

şi mă strâng în jurul zilei de ieri

ca lămâia în jurul limbii.

văd cu ochi lichizi ce ai urât

şi nu mă apropii decât cu o geană de lumină

apoi fug pentru că mă frige trădarea care ar fi

în ochii tăi care nu mai sunt

şi când gândurile la tine îmi sunt perne de lemn

îmi aştern o poezie moale

în care să îmi doarmă

dorul

ce încă mă loveşte cu picioarele dinăuntru

şi refuză să se nască.