tremură carnea pe mine în formă de cântec.
îmi atârni tu de omușor ca de ultima speranță
să te spânzuri. mă vezi ca prin ceața
basmelor pe care ți le spuneai singur la culcare
în care binele învinge răul
și tu ai răpus vrăjitoarea din mine
și nici nu încap în vocabularul tău
cuvinte mari ca inchiziție
sau
persecuție (decât
dacă ți se năzare c-am dat eu în delir
și te-am părăsit pentru o halucinație) sau
respons-abilitate
(decât dacă-i a mea și
mi-am lăsat-o intenționat, ca din întâmplare,
pe vreo bancă în vreun parc în vreun oraș
în care poluez și eu ca toată plebea).
nu. tu ești charisma îmbrăcată în ochi înflăcărați și
mușchi de zeu.
ție îți este destinată liniștea - pe care tu o transformi
în aur
când faci gargara cu ea. tu faci minuni
din tăciuni aprinși și incendii care mă ard de vie,
tu numești asta purificare și îmi strigi din izvorul tău
cu acces interzis săracilor
că am destulă apă în suflet
și că moartea, din unghiul tău ascuțit de vedere, este
doar naștere.
cântecul meu e de sânge, domnule păpușar.
cântecului meu îi scârțâie încheieturile de când mi l-ai
repetat fals.
s-a zgâriat discul și nu mai e nimeni să-l repare
iar silaba care se tot repetă nu este decât
o șoaptă înfiorătoare, o șoaptă albă ca noaptea
de renunțare.
